mardi 20 mai 2008

dimanche 18 mai 2008

Galateea boreala.

Exista un moment auroral in existenta unei femei, cel in care i se cristalizeaza personalitatea si de la care aceasta incepe sa devina vizibila. Acest moment tin sa-l surprind in imaginile mele.


Intotdeauna gasesc ceva special care sa-mi atraga atentia. Poate fi ceva minuscul, un semn pe piele, o privire anume. Pentru mine, perceptia acestora are valoarea unui dar de pret.



photographs by Carla van de Puttelaar

vendredi 16 mai 2008

henry lee



fara sa exagerez, cred ca e unul din cele mai frumoase, emotionante si interesante videoclipuri pe care le-am vazut pana acum.
ma fascineaza simplitatea si spontaneitatea "actorilor";
ma fascineaza fundalul verde;
ma fascineaza dansul lor stangaci;
iubesc privirea lui nick cave, pe care nu pot sa mi-o scot din minte inca de cand l-am vazut in 'where the wild roses grow';
contactul vizual este deosebit;
atingerile corpurilor, mainile de pe costumele negre au impact deosebit;
nu e un videoclip siropos, nu se saruta; totul e atingere suava, asteptare si dorinta;
ei chiar isi canta unul altuia.
nu ma mai satur de cele 3 minute si 52 de secunde de arta vizuala.
melodia o stiam de mult, dar nu-mi imaginam niciodata ce videoclip sensibil s-a creat.


"and the wind did howl
and the wind did blow...

la la la la la
la la la la lee.."

nevroza aurie.


îmi demachiez sentimentele, seara, înainte să mă relaxez cojindu-mi unghiile frumos vopsite, roşcate, chinuindu-se să dezgolească vreo două-trei-mii de fisticuri, pe care oricum le vomit a doua zi, verde.
le văd triste... le văd expuse pe tarabe ruginite, gri, cu ţigani care pocesc limba română pipăindu-le şi murdărindu-le cu ulei, sufocandu-le cu cârpe unsuroase, luate din canale, din patul şobolanilor raiosi.
aş vrea să le curăţ de tristeţe, să le pot picta, în culorile toamnei, să mă şterg cu podul palmei pe frunte, să mă murdăresc de roşu şi-apoi să-ntind mâna spre cer şi să mi-o cuibăresc lângă Soare, căci am întotdeauna mâinile reci.
mi-e sufletul un bal mascat, cu interpreţi proşti, ciungi, spânzuraţi, cu gâturile frânte, ca păsările. îşi bat joc unii de alţii. se-ntind pe mese lungi, se sprijinesc cu pancreasul de tavan şi cu creierul de podea, şi-l izbesc până se-nrosesc cearşafurile, până toţi îşi dau demisia, plecând la cumpărături.
sufletul meu doarme pe-un pat de paie, îl mai înţeapă din când în când un pai, o bucată de stea căzută, o coajă de nucă, se mai înmulţeşte seara c-un suflet de văduvă, străbate munţii şi se-aruncă-n prăpăstii, i se face dor de casa văduvei şi-o vizitează, în amurguri albastre ca şi laptele-n cerneală.
cât se-nmultesc sufletele ca iepurii, marionetele din filmele franceze se distrează-n spitale. unele, nenorocite, cu prunci mici cât unghiile în pântece, vorbesc pe la colţuri de vreo bătrână ce-şi plânge copilul la morgă de la parterul spitalului. ele deja au urcat, la al doilea etaj, nu mai pot cădea, în păcate strămoşeşti, lumeşti, cereşti,
doar privesc cum psihopatul de la etajul 3 le face din mână, cu un picior pe pervaz şi altul în gol...
alţii nu înţeleg nimic... se gândesc la o reclamă interesantă, la o copertă de carte, la vitrină unui magazin, în timp ce le înţepeneşte părul de pe mâini, transformându-se în sârme, iar pielea în mucegai verde, cu gust acru, atunci când aud gemetele disperate ale liniştii, violată de tocurile ascuţite ale unei asistente, răsunând pe-ntreg coridorul secţiei de cardiologie. aici,
îţi poţi vedea sufletul dansând, fumând ţigări ieftine, bând cafele, întinzând rufe pe acoperişul unui bloc, fluierând după fluturi,
oftând, pentru că, printre cifre interminabile şi denumiri din tratate de medicină, află că e steril, că nu se mai poate-nmulţi. îl vezi pe un ecran alb negru, fără pureci, cu linii subţiri sau groase, ca şi cum ar trasa o autostradă sprijinită de copaci goi, de copaci roşi de ploi, de copaci subnutriţi.
fugi, uiţi de tocuri, de coridoare-ntunecate, de scaune cu roţile, de mese lungi, de pumni strânşi şi mâini întinse, de ace vişinii, de vată şi spirturi, ocoleşti secţia de neonatal, îţi pui mâinile la ochi, ca la filmele porno, când treci pe lângă morgă, îţi cresc aripi de carton şi auzi un zgomot... psihopatul de la etajul 3 desenează creieri pe asfalt, 'bine că-i morga aproape'.
seara, îţi scoţi sentimentele pe masă, stai cu ele de vorbă, sunt obosite, prăfuite şi mocirloase. le-a curs rimelul, îşi muşcă buzele, sunt iar triste...
le oferi pahare mici, transparente, cu urme de ruj pe margine, le umpli cu vodcă, le strângi de pe masă şi te cuibaresti în pat...
dimineaţa, faţa de pernă este neagră, din loc în loc...
nu le-ai mai demachiat.



poveste mica

de dragul vremurilor trecute.
prin februarie, acum vreo doi ani, cand imi asterneam gandurile pe o hartie dintr-un jurnal colorat...


Iti numaram stelutele din plete
Pe banca-ngropata in emotie si zapada,
Rugandu-te s-asculti in liniste deplina
O soapta nerostita, o inima din carton
colorat
Care vibreaza in larma gandurilor, in lumea
noastra de copii
Ce se joaca... de-a dragostea
Intr-o zi de februarie. Chiar pe-ntai,
Cand ai luat salariul si,
in mansarda noastra,
Mi-ai facut cadou un bilet si m-ai invitat
la dans cu norii.
In ochii mei impaienjeniti de somn,
de frig, de soare palid, icoana buzelor
Ce rosteau soptit: "...da-mi voie sa te plimb
prin puful alb, neluminat decat de fiecare pas. Si
sa te tin de mana, rosu."
Si iar cantau norii, si iar auzeam, ca prin vis: "...Ce orizont imbietor te mai asteapta! Ce zbierete si salturi vei mai face prin mine!"
Eu zambeam, cu ochii pierduti in stihurile-ti
de dragoste
pictate pe maini, pe degete, pe frunte...
"Stii, curand, prea curand,
o s-o luam la goana prin viata, o sa ai mana
intiparita in mana mea
si-o sa dam lumii-ntregi
o noua definitie."
"Dar pan-atunci, tu, dulce Soare, spala-mi pletele uscate cu cate-o soapta pentru fiecare fir..."
Si stelutele din pletele-ti cresteau tot mai mult, de "n la nu stiu cate" ori, asa cum
crestea si dragostea noastra urbana,
de mansarda decorata cu sarutari
si
Soapte colorate-n culorile sufletelor noastre.
"Esti Universul meu, cu bocanci lipiti
de crestele muntilor nostri, nasii nostri,
Cu rucsacul in spate si cu aparatul foto-n mana, zambind caraghios in obiectiv."
"Iar tu, draga mea copila, esti Soarele meu din fiece luna, esti pastelul
meu din jurnalele prafuite din podul cu fluturi, nu-mi doresc decat sa...
Te frang intr-o-mbratisare, sa musc insetat din tine, ca sa ma pot numi <>."

Chiar si-acum ai stelute de zapada-n
pletele-ti carunte,
Acum, la focul sobei vechi, din mansarda noastra batrana,
Acum, cand, pe scrisorile
de la tine, citite si recitite...
citim, cu ochelarii pe nas, randurile decorate cu cate-o lacrima, cu vreo picatura de vin, cafea sau dor:
"Si daca s-ar face-ntuneric pe vecie, ai vrea sa-mi fii lumina?"