lundi 21 septembre 2009

o privire cat un basm.



i-as fi facut mult mai multe fotografii, pentru ca mi-a transmis liniste, prin culoarea ochilor, mainile impreunate si sinceritatea gesturilor. participa la slujba dintr-o biserica mica, alaturi de niste maici. cred ca un copil nici nu trebuie sa spuna prea multe cuvinte pentru a te impresiona si pentru a-ti transmite ceva frumos. curatenia sufletului lor se simte, vibreaza in aer intr-o singura intersectie a privirilor. as vrea ca toti copiii din lumea asta sa zambeasca mereu si sa-si traiasca fiecare nazbatie la timpul ei, fara teama, constrangere, griji, cuvinte si ganduri de om mare.
copiii imi dau mereu o stare de bine si mi-au colorat multe zile in care interiorul meu urla ca viata n-are rost. ce n-as da sa fim toti niste benjamin buttoni, ale caror ceasuri sa mearga inapoi si sa ne nastem batrani, sa intinerim si sa gustam din viata in sens invers, ca si cum am arunca, in fiecare an, o alta lumanare de pe tortul aniversar. si sa uitam, pe zi ce trece, cuvintele.
nici macar nu stiu care ii e numele. ar putea fi Ina, Maria, Mara, Ilinca sau chiar Veronica (pentru ca astea-s numele care imi plac mie mult). mi-ar placea sa ma intalnesc cu toti oamenii necunoscuti pe care i-am fotografiat vreodata si sa le dau fotografiile, sa le poarte in portofel sau in buzunare sau sa le trimita prin posta bunicilor, ca pe niste carti postale. nu se stie niciodata. mi-e draga vorba aceea: "ce mica e lumea!".

liniste...









Manastirea Varatec, judetul Neamt.

minuni.








daca as avea multi multi bani, as construi zeci de milioane de adaposturi pentru animalele strazii...
iar daca nu as fi avut deja 3 catei acasa, cu siguranta i-as fi luat pe nazdravanii astia fara sa ma gandesc de prea multe ori.
ma intreb: cat de inuman trebuie sa fii ca sa parasesti fiintele astea intr-o padure, chiar langa un drum foarte circulat...?
unii romani chiar isi merita soarta, dupa ce fac lucruri din-astea.

vendredi 18 septembre 2009

puncte puncte.



Întrebarea pe care nu am rostit-o: (si pe care nu cred c-o voi rosti vreodata) catre parinti, "in ce locatie si pe ce fundal sonor m-ati conceput?"

Greşeala pe care nu mi-o iert: ca am gandit uneori lucruri urate si violente despre persoane dragi. ce sa-i fac daca-s impulsiva si vulcanica? la nervi, spun lucruri care ma afunda si mai rau in mocirla.

Am plecat, deşi ştiam că pentru totdeauna: dintr-un internet cafe friguros si cu mult praf pe ecranele calculatoarelor, unde am aflat ca "prietenul" meu deja era cu alta. era pe vremea cand incepusem eu sa invat lucruri despre baieti, cand umblam pe mIRC si mai existau inca internet cafe-uri in oras.

Am tăcut: de multe ori, din bun simt, in fata unor persoane net inferioare. mi-e sila sa ripostez prostilor, e ca si cum i-as incuraja si le-as prelungi durata de nesimtire.

Regret: ca nu le-am dat mai multa atentie si afectiune unor anumite persoane dintr-o anumita perioada din viata mea. (sper doar sa le-o pot acorda in viitor, intr-un alt cadru)

Defect dintotdeauna: pun intotdeauna raul inainte. poate e si pesimism, poate e si paranoia, dar am stresat si stresez destui oameni cu chestia asta.

Îmi lipsesc: blocul in care am copilarit, insula din Bacau, copiii cu care m-am jucat si care acum, bineinteles, sunt oameni mari (liceeni, studenti, angajati, casatoriti sau arestati). imi lipseste strudelul cu mere de dupa gradinita, bulinele rosii agatate de perdea, bancuta pe care desenam, de pe balcon, primele cafele (slabe ca un ceai) baute cu prietenele bunicii, jocurile si cuvintele inventate. pe scurt, imi lipseste toata copilaria mea.

Am renunţat: la balet, in clasa a treia, din cauza unui instructor batran, ochelarist, cu voce groasa si maini paroase, care ne loveau mereu gleznele.

Am pierdut: prieteni, sanse, concerte, cercei, reluari de emisiuni la televizor, brichete, ani, un bunic, lacrimi, dupa-amiezi. am pierdut si vremea, de prea multe ori.

Am uitat: cum e sa-ti faci temele in stilul clasic, scriind cu stiloul pe hartie pagini intregi, desenand grafice si figuri la mate sau la chimie. ah, ce dor.

Am aruncat: la gunoi frunze, toamna, desi ceva din mine aproape ma-mpiedica. am aruncat primele "poezii" scrise de mine, intr-o criza adolescentina. si am aruncat bonuri si chitante pe care le pastram, din fiecare loc in care mergeam, dupa ce a aflat mama ca fumez.

Nu am ştiut: ca linistea din familie si un om care sa-ti spuna 'te iubesc' in fiecare zi, plus toate lucrurile simple, la care unii nici nu s-ar gandi, sunt singurele lucruri de care am nevoie ca sa ma autointitulez "fericita", sa am incredere in mine si sa continui sa zambesc sincer oamenilor pe strada, chiar daca prea putini imi raspund.

În fiecare noapte: visez cu ochii deschisi, macar cinci minute. cum o sa fie slujba mea, cum o sa invat sa gatesc si o sa-mi astept sotul acasa cu o cina simandicoasa si calda, cati copii o sa am si cum o sa-i cheme. vise mari, in secvente rapide, ca sa ma ia somnul.





jeudi 17 septembre 2009

movuliu vesel.







e asa de bine acum. a-ca-sa! cu o stare de liniste si de fericire si de "maine nu ma trezesc la ora 7 sa merg la scoala". si-i bine sa-i vad pe copii iesind de la scoala, obositi si transpirati. si-i bine sa beau trei cafele (facute de mine, in sfarsit) pe zi si sa merg cu mama la cumparat de gogosari-ardei-ciudatenii de prin piete aglomerate si sa ma uit la badea in timp ce mananc cereale goale (cand eram mica, nu aveam voie decat cu lapte!) si sa ma joc cu frumosii mei catei in aer liber si sa ascult Tatiana Stepa, dar sa nu ma intristez. si sa mai citesc cate-o pagina din Apolodor din cand in cand. e asa de bine acum cand cerul inca e senin si inca mi-e cald noaptea, desi am picioarele reci, ca o reptila cu circulatie proasta. si-i bine sa-i bag bunicii ata in ac, pentru ca ea nu mai vede. si sa fur struguri de la vecini si sa-i impart cu un catel cu ochii mari si plangaciosi. si-i bine in pantalonii mei mov in care mai incap vreo doi oameni dar ma simt ca un balon cu aer. si-mi place sa fac cadouri mici, cum ar fi un creion cu o zebra-vacuta-dalmatian-girafa-cu-arc in loc de radiera. si-mi mai place mult sa imi intre vantul sub ie si sa simt inca vara, cum ne face din mana cu o batista alba. si sa desfac plicuri traditionale, primite prin posta. si sa-mi pun cercei cu animalute la urechi! (multumesc, Liliana, ursii polari mi-au racorit dupa-amiaza :) )
e bine acum...

lundi 14 septembre 2009

who's gonna save my soul?





si atat.

poem grila.



acesta e rezultatul Atelierului "Harti poetice" din cadrul LicArt 2009. un atelier mai neconventional si interactiv si haotic, organizat la Palatul Copiilor de Razvan Tupa, la care au mai participat Andrei Ruse si Claudiu Komartin. mi-a placut foarte mult ideea poemului grila, pe care l-am "completat" toti, aliniati, ca pe integrame. al meu e mai jos, cu o mica mazgalitura si scris foarte repede, pentru ca imparteam patru mini-poeti ( hihi) un pix. a fost foarte placut, chiar daca toata lumea ma privea cam urat cand am spus ca mie nu-mi place Eminescu. mi-ar mai placea sa fiu inca un an licean, sa mai pot participa la festivalul asta.
hai si voi cu poemul grila :)



Visez costume de clovni cu zambetul sters
si negru.
Eu sunt sa spunem
Ioana.
Acum imi spui
mare, Norvegia, Paris
si repet ca pe-o formula sacra
alb, bulevard, Soare
si aici putem sa ne oprim: lumina, copil
Dincolo de asta numai
indiferenta.

Buna dimineata, Soare!



samedi 12 septembre 2009

rânduri mici-mici.



când bate vântul şi
se caţără pe geamuri,
eu mă fac mică-mică
şi mă ascund în şosete flauşate.
camera mea o transform
într-o cutie de bijuterii
şi mănânc magiun cu prune,
ca să-mi apară
copilăria
în amintiri.
şi-o descos şi-o înnod şi mi-o leg
de lobul urechii,
împreună cu păpuşile fără ochi,
cu cearşafurile făcute cort
pe iarba murdară.
atunci puteam să mă ascund
sub asfalt,
să scot limba la vânzătoare,
să desenez pe facturi
şi să fac felicitări de 8 martie.
aş vrea să
lipesc câte o buburuză pe reverul
fiecărui costum de om mare şi
să ajung -cu un pocnit de degete-
tot mai în nord, să văd
marea îngheţată
şi să mă fac iar
mică-mică,
albindu-mi părul cu steluţe
de gheaţă
pescuite direct din marea nordului.
aş vrea să fac paraşute din rochiile
înflorate şi îmbulinate şi movulii
de gospodine uleioase
şi să tot zburăm,
încuiaţi în baloane de săpun.
să fim toţi mici-mici
şi să reinventăm
visele
alfabetul
reţetele de bucătărie
numerele
calendarele
biletele
cărţile
stilourile
poeţii
tabelul lui mendeleev
preţul gigacaloriei
iubirea
strângerile în braţe
valizele
anotimpurile
pliculeţele de ceai
nebunia
copiii
boabele de cafea
nostalgiile
oamenii.
şi să tot împletim, toţi,
o psihologie a oamenilor reci şi singuri
din frunzele culese
de pe trecerea de pietoni mici-mici.



photograph by Kea

vendredi 11 septembre 2009

bucureştiul e mai frumos sub genele tale.



răsunai în mine cu
ambulanţele şi maşinile de poliţie
de pe bulevardul umed,
te întorceai pe o parte,
te desfăceam ca pe o carte verde

cu pagini îngălbenite;
degetele ni se atingeau timide.
nu, nu mă mai întreba cât de mult te iubesc

şi nu, nu mai zâmbi
când mă uit cu o coadă
de ochi
la tine.
eu tac. tu taci. ne iubim într-o

simfonie a tăcerii,
pe care nimeni n-o ştie,

nici măcar moşuleţii cu ochelari
arghezieni de după ferestre imense.
de fiecare dată când tac, măsor
-cam cât de mult te iubesc eu-

uite, şi acum tac
(şi mai număr şi stele, în baza doi)
aş vrea să te-absorb ca pe cerneală,

să-mi intri în fiecare moleculă
şi să mă descompun noaptea,
când orele se furişează
pe lângă tălpi,
când îmi fumez ultima ţigară.
să-ţi fiu tangentă şi să te-mbrăţişez
-cu două paranteze catifelate-

când plouă
(de ce nu poate
cerul să fie căprui?),

îmi simt ochii grei ca burţile
de gravide

şi vreau doar să te iubesc la etajul
zece, de pe magheru,
să ni se topească mâinile atinse şi neatinse,
curgând pe scările rulante
de la metrou.
spuneau unii că

-acasă e acolo unde ţi-e inima-
bucureştiul în inima mea pentru că
tu eşti în inima mea şi pentru că

acasă e cald şi frumos,
e prea frumos

la tine-n suflet.
mai vreau să-mi laşi vânătăi
pe braţe cu tropăitul tău
(şi să-mi zgârii timpanul
când stingi ţigara în farfurii mici)
mâna ta să mai cadă pe sânul meu ca

toamna peste bucureşti.
un septembrie
cu oameni singuri plimbându-şi câinii

prin parcul tineretului
şi noi, prin ploaie. tăcând.
tu dormi?






jeudi 10 septembre 2009

Ventrilocul.










Ventrilocul
, de Larry Tremblay

Atelierul de teatru din Botosani, castigatori ai trofeului LicArt 2009.