Affichage des articles dont le libellé est muzica. Afficher tous les articles
Affichage des articles dont le libellé est muzica. Afficher tous les articles

dimanche 28 octobre 2012

clasic-modern

prima oară am auzit de André Rieu prin liceu, când tata a adus vreo 3-4 dvd-uri cu concerte live de-ale lui, prin locuri cât mai diverse din lumea asta mare.
reacția mea a fost (sceptică): „ce cântă?” 
taică-miu: „în mare muzică simfonică, dar și altele.”
eu (incultă, ignorantă, ghiolbancă... hai, să vă aud): „muzică simfonică? n-am chef s-ascult din-aia acum. trebuie o anumită stare/ un anumit context etc...”
taică-miu: „ai să vezi că e diferit de tot ce-ai mai auzit/văzut până acum!”
eu: „bine, dar sper să fie al naibii de bun ca să nu-mi fi pierdut timpul aiurea.” (vă dați seama ce prețios era timpul meu de liceană amețită)

și da, a fost al naibii de bun. :) bineînțeles, mă așteptam să mă ia somnul, să mă gândesc „cât mai durează piesa asta?” și, evident, să nu-mi transmită mare lucru, cum se întâmplă (din păcate) cu multe orchestre simfonice.
da, a fost diferit. la concertele lui lumea se bucură, se poate ridica în picioare pe hungarian dance și poate să aplaude în ritmul valsului dunării albastre. la concertele lui poți să te-mbraci în blugi și nu să-ți cauți cu 3 ore înainte hainele elegante de la naftalină. unii spectatori dansează, alții bat din picioare, dau din cap, din mâini, sau chiar beau o bere (dacă e concert în aer liber)... tot ce-nseamnă libertate de expresie.
la urma urmei, nu asta e misiunea sfântă a muzicii? să ne bucure, să ne dea senzația de libertate, o stare de bine, de comfort interior. 
poate de asta nu mulți tineri sunt atrași de orchestre, de muzica simfonică, de compozitori clasici... pentru că există senzația de încorsetare, atunci când intri într-o sală de concerte, pentru că nu trebuie să scoți vreun sunet și trebuie să te prefaci interesat, deși te ia somnul din cauza lipsei de interacțiune a celor din orchestră cu tine, ca spectator ce trebuie să fii captat. țin minte că în liceu, profa de muzică ne-a dus la teatru, la un oarecare concert simfonic, iar un coleg a aplaudat aiurea, pentru că nu se terminase întreaga melodie, ci doar o parte (și nu se aplaudă între parți). nu vreau să vă zic ce stânjenitor a fost, pentru că evident toată lumea s-a luat după el și a început să aplaude fix când urma să-nceapă partea următoare din piesă. și ce scandal-monstru ne-a făcut profa la liceu... deh: „liceeni inculți, maneliști, microbiști, semințari” și alte alea... dar de ce, dom'le, să fiu făcut incult/manelist etc dacă îmi vine să aplaud fix la o anumită parte din bolero-ul lui Ravel, sau că-mi vine să scot un „yeaaah!” fix când vioara atinge o notă înaltă la nuștiuce simfonie? 
muzica trebuie să-ți dea posibilitatea să te exteriorizezi, să-ți eliberezi emoțiile și sentimentele...să aplauzi fix când îți vine, nu să-ți fie frică să nu se uite cucoana cu sarmale în cap la tine ca și cum ai fi încălcat a 10-a poruncă.
deci, de-aia îmi place așa mult André Rieu: în primul rând, pentru că el însuși, ca artist, se bucură când cântă, orchestra lui e  dezghețată și colorată și haioasă (dar, peste toate astea, sunt profesioniști), dar, mai ales, pentru că el bucură spectatorul, îl atrage, îl implică în spectacol, se arată interesat de bunăstarea și relaxarea omului căruia îi cântă... și-mi mai place pentru că scoate ce-i mai bun din „clasic” și îi toarnă un strop de modern, un artificiu, un zâmbet, astfel încât Strauss sau Brahms sau Ravel să nu ți se mai pară niște monștri sacri de mult îngropați, uitați și inabordabili.
Rieu face muzica simfonică să fie fresh, cool și mișto (cred că dacă ar citi profa de muzică alăturarea acestor termeni, s-ar intriga toată).






nu mă pot abține să n-o pun și pe asta, pentru că puștiul ăsta, Akim Camara, este...fără cuvinte:


și ultima, mai „excentrică”, la care s-ar zbârli frezele cucoanelor ce merg la concerte simfonice din pur snobism :))) :




jeudi 25 octobre 2012

dragă mamă,


nu am voce și, deci, nu pot să-ți cânt.
de scris ți-am mai scris, uneori, de 8 martie. momentan sunt răcită și n-am inspirație să-ți scriu frumos, dar las melodia asta minunată să vorbească (cânte) pentru mine. că mi-e dor de tine.

o melodie cântată de o tânără româncă, poate necunoscută pentru mulți. o cheamă Adda, are piese cu versuri mișto. așa mișto că zici că-s scrise de muuult, când oamenii mai gândeau puțin înainte să scoată o melodie. când nu tastau pe laptopuri și numeau asta „muzică”. am zis să-i fac un video simplu, cu o înșiruire de poze cu mame din lumea-ntreagă, pe care nu le cunosc și cărora nu le știu povestea.

o melodie pentru toate mamele. mai înalte sau mai scunde. mai grăsune sau mai firave. cu mai multe sau mai puține riduri. cu alunițe sau fără alunițe. mai guralive sau mai discrete. mai sărace sau mai bogate. mai zâmbitoare sau mai severe. mai cochete sau mai simple. cu pielea mai albă sau mai neagră. dar toate frumoase. pentru că-s mame și, cred eu, ăsta-i unul din cele mai cele lucruri din lume.

o melodie pentru mamele noastre, care vor rămâne mereu tinere și prietenele noastre și ne vor lăsa mereu să le plângem pe umeri. cele mai răbdătoare și de încredere ființe de pe pământ.

deci, mamă (o vedeți în prima poză din video), sper să-ți placă. îți dau link-ul mâine, când ne conversăm pe mess.

vendredi 19 octobre 2012

obsesii muzicale

întotdeauna când ascult o melodie, îmi imaginez în ce context ar merge ascultată, în ce companie, ce stare îmi transmite. îmi fac scenarii scurte, cu locuri şi oameni şi senzaţii care ar însoţi piesa respectivă.
dacă reuşeşte să bifeze "criteriile" astea, cu siguranţă va deveni o obsesie muzicală pentru mine. aşadar, postul de azi trece în revistă obsesiile mele muzicale recente şi mici cadre, peisaje, contexte în care le-aş asculta.



somewhere over the rainbow - era şi una din piesele dragi bunicului meu. aş asculta-o în timp ce strângem nucile de pe jos, în lumina călduţă de toamnă sau în timp ce ne plimbăm pe câmpul din spatele casei. să adie vântul doar puţin, soarele să se pregătească să apună şi să-i studiez cu atenţie sprâncenele stufoase care-i făceau mereu o figură tristă. senzaţia de protecţie, senzaţia că sunt copil din nou, senzaţia că totu-i simplu şi nu există boli pe lume.



zola jesus - skin. e una din piesele pe care le-aş asculta când aş fi eu, singură, faţă în faţă cu mine însămi. să stau în cadă, să fie frig, semi-întuneric, şi să-mi studiez cu atenţie fiecare cută a pielii, fiecare încreţire, fiecare punct, aluniţă, cicatrice. senzaţia de intimitate şi redescoperire.


orelia has orchestra - suggestions. să plouă torenţial afară, să stau pe întuneric şi să urmăresc picăturile de apă care se preling pe fereastră. e o melodie de ascultat pe o tristeţe din-aia cruntă, de despărţire de bărbatul iubit. senzaţia de inimă spartă în zeci de cioburi. senzaţia de sfârşit de drum.


loreen - euphoria. melodie de ascultat în căşti, în timp ce stai întinsă pe iarbă. să fie noapte, să ai doar cerul deasupra, copaci în jur şi o ţigară ce arde încet între degete. senzaţia de libertate, de infinit, senzaţia că eşti un punct minuscul din lumea asta mare şi necunoscută.


andrew belle - in my veins. noapte cu cerul negru, negru. aşternuturi albe. El. senzaţia de întregire. atât.



fun - we are young. prietenii mei, vin bun, munte, aer curat, foc de tabără, jocuri de cărţi şi mimă. senzaţia de libertate şi de "viaţa-i simplă şi mişto".



joy williams - speaking a dead language. încă o piesă de ascultat când eşti tu, faţă în faţă cu tine însăţi. o senzaţie de nesiguranţă, pesimism. stare dulce-amăruie. te gândeşti cu bucurie la trecutul frumos, dar suspini când îţi imaginezi viitorul cenuşiu... 






grimes - genesis. piesa asta îmi dă o senzaţie ciudată, nedefinită. o stare de bine, dar în acelaşi timp de nelinişte, de dorinţă neîmplinită. aş asculta-o sigur pe malul unei mări foarte, foarte agitată.

jeudi 18 octobre 2012

încă un tren...

îmi place la nebunie să merg cu trenul... probabil e unul din motivele pentru care vin acasă aşa de des şi nu aleg microbuzul, care mi se pare o cutie insuportabila în care oamenii stau ca sardinele.
îmi place sa călătoresc cu trenul pentru că îmi dă timp... timp să citesc o carte pe care o ţineam de mult pe noptieră fără să mă ating de ea, timp să ascult muzică şi melodii pe care nu le-am mai auzit de ani buni şi care-mi sparg, brusc, cutia de amintiri în mii de bucăţele, cu oameni diferiţi şi locuri diferite şi senzaţii polare.
îmi place să merg cu trenul pentru că îmi dă liniştea necesară reîntâlnirii cu mine însami. mă gândesc mai mult la faptele mele, la gesturile mele, la întâmplările de peste timp şi îmi fac singură un proces de conştiinţă, fără ca nimeni să-mi distragă atenţia... pentru că,după mai multe întâmplări cu alţi călători gălăgioşi - plozi needucaţi, bătrânei dornici de polemici pe teme politice sau fătuci care aproape fac sex prin telefon cu "iubi" într-un spaţiu public, vagonul deschis cu zeci de călători în el, am decis să-mi iau căşti şi să mă prăbuşesc în braţele muzicii mele dragi, pe care nu apuc s-o ascult zi de zi, decât în călătoriile mele scurte prin oraş.
îmi plac cele şase ore şi ceva de călătorie cu trenul pentru că pot să observ multe lucruri... chipurile diverse ale călătorilor, ce cărţi mai citesc unii dintre ei, ce ziare de scandal ţin în mână, cu titluri care mai de care mai vulgare, nepotrivite vârstei unora dintre ei, cum cade lumina soarelui pe o mână sau un picior sau pe ridurile unui bătrân care călătoreşte singur şi mă umple de tristeţe când nu e aşteptat de nimeni în gară... da, mă interesează foarte tare să văd cum e întâmpinat cel care coboară şi încep să-mi fac tot felul de scenarii în cap (o fi soţul ei sau amantul? o fi studentă şi o aşteaptă părinţii cu mult dor? o fi o mamă care vine din străinătate să-şi revadă copilul? sau fiul care a venit să-şi înmormânteze unul din părinţi?).
se mai întâmplă să-mi fac şi prieteni de conversaţie, iar unul pe care n-am să-l uit prea curând este o femeie de vreo 60+ ani, care mersese la un control medical în Bucureşti şi, totodată, să-i aprindă o lumânare soţului îngropat la Bellu. era o femeie pedantă, cu multe bijuterii de bun gust, elegantă, care deşi nu are copii sau nepoţi, se lăuda cu o viaţă fascinantă şi plină de lux (pe vremea lui Ceauşescu)...şi, culmea, extrem de modernă - mi-a spus că are laptop, cabină de duş cu hidromasaj şi radio, se uită la Doctor House dar nu îi place Grey's Anatomy. sunt sigură că nu aş fi întâlnit-o vreodată în alt loc decât vagonul acela din trenul Bucureşti Nord - Piatra Neamţ.
totodată, călătoria cu trenul poate să te umple de tristeţe... când pleci de acasă şi laşi gara frumoasă şi blocurile de patru etaje şi pădurea şi Bistriţa şi cartierul tău în urmă, când vezi gările pustii din localităţile în care nu opreşte niciun tren, când vezi terenurile uscate, când vezi doi îndrăgostiţi care se îmbrăţişează înainte ca unul din ei să plece la sute de kilometri, când vezi bătrâni cu rezultate de la RMN sau tomograf în mână sau femei cu peruci şi cu cearcăne maro şi îţi dai seama de unde vin şi ce boli pot ascunde, când vezi căţei mici pe câmpuri întinse, fără să aibă măcar un copac sub care să se adăpostească, când vezi clădiri sau fabrici prospere altă dată cu geamuri sparte şi fără uşi, în paragină, sau când cineva primeşte un telefon şi se schimbă la faţă sau îi dau lacrimile. am păţit-o eu, acum 2 ani şi ceva, când într-o conversaţie de câteva secunde mi s-a spus că o colegă dragă a murit. a fost cea mai tristă călătorie cu trenul pe care mi-o amintesc.  după ea, a fost călătoria de după înmormântarea bunicului meu, sau călătoria spre Piatra unde o altă persoană dragă murise. cea mai mare tristeţe se leagă de moarte, ca de obicei...



samedi 17 septembre 2011

pockets full of stones



lay me down, let the only sound be the overflow,
pockets full of stones.

(...) and the bargain must be made, but oh, my love, don't forget me
but I let the water take me...


noua melodie Florence + The Machine - What the water gave me, este geniala tocmai pentru ca este simbolica, coplesitoare, cu o greutate aparte, cu "buzunarele pline de pietre". si pentru referintele subtile si foarte potrivite la viata si, mai ales, la sinuciderea Virginiei Woolf:



(scena din filmul The Hours, 2002)

dar si prin titlul inspirat din tabloul Fridei Kahlo, Lo Que el Agua Me Dio (1938):


ce poate fi mai frumos decat o solista/compozitoare talentata, speciala, care imbina povesti, arte, forme de expresie, dar preia si ecoul unor personalitati unice, precum Virginia Woolf sau Frida Kahlo... arte care se imbina.
genial
, cum am spus.



jeudi 20 janvier 2011

cand sunt trista, pun melodii pe blog







"Well you can't get what you want

But you can get me
So let's set up and see
'Cause you are my medicine
When you're close to me
When you're close to me

So call in the submarine
'round the world we'll go
Does anybody know
If we're looking out on the day
Of another dream?
"

dimanche 2 janvier 2011

yeah, okey...



Darkness, if I’m gonna spend
All my time with you
You’ve got to be my friend
If I wanna be all alone with you
I’ve got to feel your hand

And whenever we see light outside
We’ve got to let it in
And we must spare
A room for love, you know
If it’d ever find its way in

Yeah? Okey
Yeah? Okey

And tell me then what I can do for you
Since I’ll be yours most of the time
I won’t be in the way you know
I’ve got things on my mind

Yeah? Okey
Yeah? Okey

I’ll take the walks with you
I’ll have the talks with you
Just save me from my crazy mind

Yeah? Okey
Yeah? Okey

And darkness, I want you to tell me
You can never be hurt
I go to be somewhere, you know
With no one to desert

Yeah? Okey
Yeah? Okey..







stare gri. stare inghetata ca un trotuar laturalnic. stare de "sper-sa-nu-mi-mearga-asa-tot-anul". stare de singuratate intr-o multime de oameni. stare de izolare si dezechilibru. stare de neincredere. stare tematoare. stare ca o perfuzie de citostatice. stare de dor de scris poezii. stare lipsita de comunicare. stare de stat cu mama la o cafea pe balcon. stare cu circulatie proasta la extremitati. stare de oboseala psihica. stare cu ganduri razbunatoare. stare de sfarsit de vacanta de iarna. stare de constientizare a trecerii anilor. stare de neputinta. stare cu goluri in stomac. stare dezamagita.

jeudi 2 décembre 2010

Christmas lights.




A group of candles on me are flickering
Oh they flicker and they flow
And I am up here holding on to all those chandeliers of hope
And like some drunken in this city
I am go singing out of tune
Singing how I always loved you darling
And how I always will

But when your still waiting for the snowfall
Doesn’t really feel like Christmas at all
Still waiting for the snow to fall
It doesn’t really feel like Christmas at all


Those Christmas Lights
Light up the street
Down where the sea and city meet
May all your troubles soon be gone
Ohh Christmas Lights keep shining on...


**

foarte faina melodia noua de la coldplay... si videoclipul e de poveste!
mai lipseste doar sa ninga si-n Bucuresti ca sa intru in atmosfera de sarbatoare a lunii mele preferate din an. :)

lundi 8 novembre 2010

si, totusi, vine toamna...











Şi totuşi vine toamna, şi totuşi vine toamna
Şi tu o ştii şi o îngâni
Şi totuşi vine toamna, şi totuşi vine toamna
Şi vai: suntem bătrâni!...





lundi 18 octobre 2010

i can't cry when it hurts me so...






o melodie care imi va ramane vesnic in suflet. impreuna cu o serie de autoportrete (pe vremea cand ma jucam cu aparatul foto zilnic - ma doare sa vorbesc la timpul trecut, dar cred ca nu mai reusesc sa recreez stari si momente pentru fotografii frumoase...sau poate e doar o pauza mai lunga...); stiu, stiu, sunt o narcisista si o egocentrica. ei, asta e, sper sa puteti sa traiti si cu acest gand :)

astazi sunt trista

si ploua, ploua, ploua ca o paranoia. mi-a intrat frigul in oase.

mercredi 1 septembre 2010

Hugh Laurie.




pur si simplu genial, si ca actor, si ca muzician! :) abia astept albumul lui de blues...
inca una, nu ma pot abtine, hehe:



lundi 23 août 2010

terrible angels I


















Oh if every angel's terrible
Then why do you watch her sleep
You love to hear her sing
And wear purple eyes like rings




mardi 17 août 2010

te salut, generatie in blugi




inregistrari video din intamplarile cu oameni ale Cenaclului Flacara. sunt absolut impresionante si emotionante! file aurite din patrimoniul nostru national, as spune eu.
numai de m-as fi nascut si eu acum 30 de ani...

de urmarit si celelalte parti: I, II, III, IV, V, VI, VII






(de la minutul 1:48 la 2:14, imagini cu Cenaclul in Piatra Neamt :) )

vendredi 6 août 2010

heavy in your arms...



I was a heavy heart to carry
My beloved was weighed down
My arms around his neck
My fingers laced a crown









My love has concrete feet, my love's an iron ball
Wrapped around your ankles, over the waterfall

I'm so heavy. Heavy. Heavy in your arms.



mardi 27 juillet 2010

pentru voi, muguri noi



daca e ceva de pret ce am pierdut odata cu disparitia comunismului, acel lucru e muzica adevarata, cu versuri adevarate. muzica romaneasca. cele mai mari valori ale muzicii usoare romanesti atunci au debutat, atunci s-au dezvoltat... valorile cenaclurilor (Cenaclul Serbarile Scinteii Tineretului, Cenaclul Flacara), vocile care apareau atat de rar la televizor, Doamnele care nu aveau voie sa apara decat cu fuste/rochii pana-n pamant si cu gatul acoperit... si, desi erau atat de scumpi la vedere, desi nu aveau atata libertate de expresie ca acum, oamenii ii respectau, ii iubeau, se zbateau ca sa gaseasca discurile lor de pick-up. cred ca muzica romaneasca era un soi de liant ascuns intre oameni, intre sufletele lor chinuite de terorile regimului. muzica era un refugiu, versurile erau carari spre locuri minunate, unde nu exista foamea si nici lanturile inchisorii.
da, ce-i drept, nu aveau posibilitatea sa se exprime, sa-si faca "reclama", sa scoata albume dupa albume, dar totusi adunau sute si mii de oameni in sali mucegaite ale caselor de cultura sau pe stadioane...ce n-as fi dat sa fi fost eu in locul mamei mele pe vremea cand lesina dupa seicaru si ingana versurile lui paunescu, intr-un glas cu alti oameni necunoscuti.
si ma-ntreb...la ce buna toata "libertatea" asta, toata societatea asta de consum, toate posturile astea care toaca in fiecare zi vieti de mahala, vieti de tabloide, vieti de plastic? la ce buna toata tehnologia asta, toate laptopurile cu care se prezinta noul "val de artisti" in studiourile de televiziune, la ce buna toata culoarea asta, tot luciul, toata stralucirea exteriorului? nu ajung toate astea... nu ajung pentru ca lipsesc tocmai lucrurile esentiale pentru a te numi un Artist: vocea pura, nemodificata de tehnologii, caracterul, sufletul, dar si versurile care chiar sa spuna ceva, pe care sa le constientizezi, care sa-ti rascoleasca amintiri, suferinte si regrete, dar sa te faca sa vezi frumusetea acestei Arte... muzica... cel care vrea sa fie Artist nu trebuie sa vada asta exclusiv ca pe o meserie, ar trebui ca acel om sa se transfigureze pe scena, sa-si puna sufletul la picioarele oamenilor care il aplauda cu atata respect.
eu pot sa inteleg evolutia muzicii, evolutia mentalitatii adolescentului din ziua de astazi, a cantaretilor, a trupelor, le si ascult, ma uit la videoclipurile lor colorate (si unele frumos filmate), dar doar atat ramane. imaginea bine, foarte bine pusa la punct, cu voci atat de "tremurate" prin miscarea unor butoane. si cantareti care cer muulti bani pentru 15 minute de concert. 15 minute!!
oare cati bani lua Tatiana Stepa pentru atatea ore de cantat, ea cu modestia ei nesfarsita si cu o chitara, ea si vocea-i unica, pe care ai recunoaste-o oricand din prima, dezvelindu-si inima in fata atator suflete?... e o intrebare buna si ne arata si in ce lume traim, o lume care mai traieste doar pentru lucruri concrete si materiale.

astazi mi-o amintesc pe Mihaela Runceanu, una din cele mai frumoase voci ale Romaniei, care a avut un sfarsit absolut teribil, in 1989.



mercredi 14 juillet 2010

pacat.


Asculta mai multe audio Muzica


Asculta mai multe audio Muzica


Asculta mai multe audio Muzica


Asculta mai multe audio Muzica


cand spun copilarie, cand spun muzica, spun si pick-up si discuri vechi, roton. si mai spun margareta paslaru, gabriel dorobantu, mihaela runceanu, dida dragan, mirabela, compact, phoenix... dar si madalina manole. imi pare rau. e mare, mare pacat!


vendredi 9 juillet 2010

two sisters: music and poetry.


pe Ioana si pe Daria le-am cunoscut la licart, anul trecut. sunt surori si sunt din Sighisoara. am petrecut doar vreo 2 zile impreuna, dar, na, probabil ca oamenii frumosi imi intra imediat la suflet, chiar si daca ii vezi o data si-atat. Ioana scrie poezii si mai face si fotografii tare delicate. iar Daria canta (la muzicuta, chitara, pian, percutie.. .de toate!) de-asta am ajuns la concluzia din titlu: muzica si poezia sunt ca doua surori, fix asa cum sunt cele doua fete. acum realizez ca mi-ar fi placut si mie sa am o sora cu care sa creez lucruri faine...
nah, ce bine e sa vorbesti despre oameni talentati si deosebiti. :)



"Dac-ar fi aici Iona,
S-ar minuna de cât de singur şi trist e
momentul acesta.
Nu tu ecou,
nu tu cerc în care să te ascunzi,
să te apere...
Nici măcar umbra nu mai e
cum ar trebui-
şi licăreşte spre stânga,
de parc-ar ţine-o în viaţă un rest de lumânare
(peste care a bătut tare vantul)
S-ar mira, îţi spun eu!
Nici măcar cuvintele nu mai sună
nu se mai au...
Şi totuşi ea se-ncăpăţânează să bată.
Şi bate, şi bate...
Aşa am ajuns
să cred ca iau parte
la un ritual african
de trecere
la singular."

(Ioana - Insingurare)




(Daria - 3 words, cover)

samedi 3 juillet 2010

be ok be ok be ok.



ce dor imi era de zilele astea calde, lenese, din camera mea..














mercredi 30 juin 2010

everybody wants to love.






We have fallen down again tonight
In this world it's hard to get it right
Trying to make your heart fit like a glove
What it needs is love, love, love

Everybody, everybody wants to love
Everybody, everybody wants be to loved...

Happy is the heart that still feels pain
Darkness drains and light will come again
Swing open your chest and let it in
Just let the love, love, love begin

Everybody knows the love
Everybody holds the love
Everybody folds for love
Everybody feels the love
Everybody steals the love
Everybody heals with love

Just let the love love love begin...

mercredi 16 juin 2010

love, love is a verb.




Love, love is a verb
Love is a doing word
Fearless on my breath
Gentle impulsions
Shakes me makes me lighter
Fearless on my breath

Teardrop on the fire
Fearless on my breath...



You're stumbling in the dark
You're stumbling in the dark...