dimanche 28 octobre 2012

clasic-modern

prima oară am auzit de André Rieu prin liceu, când tata a adus vreo 3-4 dvd-uri cu concerte live de-ale lui, prin locuri cât mai diverse din lumea asta mare.
reacția mea a fost (sceptică): „ce cântă?” 
taică-miu: „în mare muzică simfonică, dar și altele.”
eu (incultă, ignorantă, ghiolbancă... hai, să vă aud): „muzică simfonică? n-am chef s-ascult din-aia acum. trebuie o anumită stare/ un anumit context etc...”
taică-miu: „ai să vezi că e diferit de tot ce-ai mai auzit/văzut până acum!”
eu: „bine, dar sper să fie al naibii de bun ca să nu-mi fi pierdut timpul aiurea.” (vă dați seama ce prețios era timpul meu de liceană amețită)

și da, a fost al naibii de bun. :) bineînțeles, mă așteptam să mă ia somnul, să mă gândesc „cât mai durează piesa asta?” și, evident, să nu-mi transmită mare lucru, cum se întâmplă (din păcate) cu multe orchestre simfonice.
da, a fost diferit. la concertele lui lumea se bucură, se poate ridica în picioare pe hungarian dance și poate să aplaude în ritmul valsului dunării albastre. la concertele lui poți să te-mbraci în blugi și nu să-ți cauți cu 3 ore înainte hainele elegante de la naftalină. unii spectatori dansează, alții bat din picioare, dau din cap, din mâini, sau chiar beau o bere (dacă e concert în aer liber)... tot ce-nseamnă libertate de expresie.
la urma urmei, nu asta e misiunea sfântă a muzicii? să ne bucure, să ne dea senzația de libertate, o stare de bine, de comfort interior. 
poate de asta nu mulți tineri sunt atrași de orchestre, de muzica simfonică, de compozitori clasici... pentru că există senzația de încorsetare, atunci când intri într-o sală de concerte, pentru că nu trebuie să scoți vreun sunet și trebuie să te prefaci interesat, deși te ia somnul din cauza lipsei de interacțiune a celor din orchestră cu tine, ca spectator ce trebuie să fii captat. țin minte că în liceu, profa de muzică ne-a dus la teatru, la un oarecare concert simfonic, iar un coleg a aplaudat aiurea, pentru că nu se terminase întreaga melodie, ci doar o parte (și nu se aplaudă între parți). nu vreau să vă zic ce stânjenitor a fost, pentru că evident toată lumea s-a luat după el și a început să aplaude fix când urma să-nceapă partea următoare din piesă. și ce scandal-monstru ne-a făcut profa la liceu... deh: „liceeni inculți, maneliști, microbiști, semințari” și alte alea... dar de ce, dom'le, să fiu făcut incult/manelist etc dacă îmi vine să aplaud fix la o anumită parte din bolero-ul lui Ravel, sau că-mi vine să scot un „yeaaah!” fix când vioara atinge o notă înaltă la nuștiuce simfonie? 
muzica trebuie să-ți dea posibilitatea să te exteriorizezi, să-ți eliberezi emoțiile și sentimentele...să aplauzi fix când îți vine, nu să-ți fie frică să nu se uite cucoana cu sarmale în cap la tine ca și cum ai fi încălcat a 10-a poruncă.
deci, de-aia îmi place așa mult André Rieu: în primul rând, pentru că el însuși, ca artist, se bucură când cântă, orchestra lui e  dezghețată și colorată și haioasă (dar, peste toate astea, sunt profesioniști), dar, mai ales, pentru că el bucură spectatorul, îl atrage, îl implică în spectacol, se arată interesat de bunăstarea și relaxarea omului căruia îi cântă... și-mi mai place pentru că scoate ce-i mai bun din „clasic” și îi toarnă un strop de modern, un artificiu, un zâmbet, astfel încât Strauss sau Brahms sau Ravel să nu ți se mai pară niște monștri sacri de mult îngropați, uitați și inabordabili.
Rieu face muzica simfonică să fie fresh, cool și mișto (cred că dacă ar citi profa de muzică alăturarea acestor termeni, s-ar intriga toată).






nu mă pot abține să n-o pun și pe asta, pentru că puștiul ăsta, Akim Camara, este...fără cuvinte:


și ultima, mai „excentrică”, la care s-ar zbârli frezele cucoanelor ce merg la concerte simfonice din pur snobism :))) :




Aucun commentaire: