Affichage des articles dont le libellé est stop cadru. Afficher tous les articles
Affichage des articles dont le libellé est stop cadru. Afficher tous les articles

mercredi 19 décembre 2012

clouds.

se apropie Crăciunul și inevitabil, mâ gândesc la oamenii dragi pe care i-am pierdut și pe care nu-i mai pot avea lângă mine, fizic, la masa de Crăciun, la colindat, la lumina caldă a bradului.

și apoi am dat peste povestea unui tânăr, Zach Sobiech. are 17 ani și a fost diagnosticat cu osteosarcom. mai are câteva luni de trăit și a compus un cântec prin care își ia „la revedere” (nu cred în adio) de la cei dragi.

bineînțeles, m-a emoționat până la lacrimi. cred că de sărbătorile astea trebuie să ne bucurăm de cel mai mare și frumos cadou: că îi avem pe cei dragi alături. atâția cât sunt ei, atâta cât mai sunt lângă noi, fizic.





jeudi 1 novembre 2012

random thursday

gânduri random

gustul cafelei după ce te-ai spălat pe dinți

înțepăturile în stomac pe care le simt când mi-e foame

covrigelul cu vișine de la luca

aluat lipit de stomac gol

melodii portugheze în căști și liceeni zgomotoși

singurătatea preț de-o țigară pe balcon

nenea șofer de la ratb care mi-a deschis azi ușa, deși plecase din stație

pisicile care mă așteaptă la ușă

pisicii mei care dorm lipiți unul de cealaltă

gât înfofolit cu eșarfă groasă și senzația de căldură după ce mergi prin ploaie

mersul prin ploaie și alunecatul pe frunzele de pe asfalt

mâini reci

nerăbdarea de a-mi prinde părul într-o codiță amărâtă

gust de sirop de tuse

poftă de coca cola.

mercredi 24 octobre 2012

minuturi de toamnă

bucureștiul toamna e cel mai frumos.

iubesc planta aia care se agață de garduri și e verde vara și toamna se înroșește, ca și cum s-ar da cu pudră în obraji.

oamenii urbani sunt într-o continuă luptă cu timpul.

senzația aia de căldură și relaxare și pufoșenie când poți să dormi mai mult decât cel care se ridică în pat înaintea ta.

s-a făcut frig și în bucurești. încep zilele ploioase și melancoliile și ceaiurile în puburi înecate în fum de țigară.

să ai mâinile reci și să-ți cumperi covrigi calzi.

am o plăcere nebună să mângâi orice cățel sau pisică ce-mi iese în cale.

am hotărât: nu mai cedez locul în autobuz decât cu două condiții: persoana să-și valideze cardul de călătorie (cum am făcut și eu, deci, să fim egali, zic) și să fie un călător vârstnic/gravidă/bolnav vizibil.

azi, am văzut din autobuz un cuplu mișto cu copil (exact cum mi-ar plăcea să fiu și eu peste vreo 9-10-15 ani), iar pantalonii ei cu imprimeu geometric alb-negru mi-au rămas pe retină.

tot din autobuz, am zărit la Romană o tanti pensionară care dădea un interviu unei dudui de la antena 1. vorbea pătimaș (îmi dădeam seama din gesturi și mimică, nu știu ce povestea), iar apoi am urmărit-o cu privirea și era tare, tare bucuroasă, mergea țanțoșă și părea că lumea-i doar a ei. probabil evenimentul anului pentru ea.

au început reclamele cu moș crăciuni și colinde și suntem doar la sfârșitul lui octombrie. ăștia chiar vor să-nnebunesc de pe-acum de la dorul de acasă?

să-nceapă în căști melodia ta preferată și fix atunci să privești o frunză în cădere.

mi se pare că 70% din pisicile de pe stradă seamănă cu pisica mea tărcată (ce cuvânt dubios, nu?).
** pisicile din București stau numai pe lângă case și clădiri vechi și minunate.

deși nu scriu nimic în notebook-ul meu cu Matrioșkă, îl port mereu cu mine. de drag. și pentru c-a costat mult (după criteriile mele de student econom). dar a meritat.

merg în weekend la Muzeul Satului, la Târgul de Sfântul Dumitru. poa' să plouă, poa' să ningă, eu vreau turtă dulce în formă de căsuță/căluț/steluță și alte bunătăți de care nu mai scriu, că mi-e foame.

dacă ochii mei ar fi aparate de fotografiat, aș developa zilnic cele mai frumoase filme... cu frunze, cu galben, roșu, verde, cu parc Herăstrău și lac în spatele blocului, cu oameni la semafor, portrete în autobuz, portrete de șoferi plictisiți și fumând, cu pisici și case vechi.

am un crush, de toamnă. nu știu dacă vă uitați la „vocea româniei”, dar eu mă uit și băiatul ăsta e senzație și mi-a dat o nouă obsesie muzicală: love is all around...

chiar așa: toamna, dragostea-i peste tot. sub frunzele galbene din Herăstrău, mergea un băiat frezat, cu eșarfă și geacă de piele și avea în mână un trandafir roșu (true story).

samedi 20 octobre 2012

despre moarte.


Vrei să trăieşti cum se cuvine? Învaţă mai întâi să mori. (Confucius) 
Dacă vrei să dobândeşti puterea de a suporta viaţa, fii gata să accepţi moartea. (Sigmund Freud)
Nu de moarte mă cutremur… Ci de veşnicia ei. (Alexandru Vlahuţă) 
A muri înseamnă a te muta într-o stea. (Octavian Paler)

avem impresia că moartea e undeva, departe de noi, chiar paralelă cu existenţa noastră banală, cotidiană. ne mai intersectăm din când în când cu ea când ne moare cineva drag, când vedem un cadavru de animal pe caldarâm sau când auzim de crime violente la ştirile de la ora cinci. moartea e un cuvânt grav, solemn, aproape tabu. nu vorbim despre ea în fiecare zi, încercăm s-o ignorăm şi să nu ne gândim la ea, păcălindu-ne că mai e mult timp până ne va prinde de picior şi ne va arunca într-un cimitir sau o urnă de cenuşă.
recunosc, îmi e frică de moarte, de tot ce presupune ea, dar mai presus de orice, îmi e frică de suferinţă. de suferinţa care duce la moarte şi, mai ales, de suferinţa golului lăsat în suflete de cineva care "se mută într-o stea", cum frumos numeşte moartea Octavian Paler.
cum citeam pe undeva, moartea face parte din noi odată cu naşterea noastră. începem un drum care ştim sigur că va avea un final, însă nu ştim la ce moment, în ce loc şi în ce fel ni se va arăta acel final. după experienţa tristă a pierderii bunicului meu, mi-am spus că trebuie să învăţ să accept moartea, să nu mă tem de ea, să învăţ că e un lucru firesc în ciclul naturii, că e bine să o înfrunţi cu demnitate. bunicul meu a murit de cancer pulmonar, cu metastază la creier. fumător, muncitor în fabrică, condiţii grele, poluare, răceli netratate sau...pur şi simplu soarta lui. cancerul a fost masca pe care moartea a purtat-o în cazul lui. a ştiut de la bun început ce are, pentru că a vrut să consulte el, personal, un anumit doctor. probabil ştia şi că va mai trăi maxim un an de zile (aşa a şi fost, deşi am sfidat întotdeauna prognosticurile medicale).
pentru că a fost mereu o persoană activă, incredibil de perfecţionistă şi ambiţioasă, ignorându-şi vârsta şi tusea (singurul simptom; de altfel, mi-l aduc aminte mereu tuşind, era trăsătura lui distinctivă, pe care, din păcate, nu l-am luat niciodată în serios...), de când a aflat diagnosticul şi-a continuat viaţa în mod normal: a continuat lucrările la casă, se urca pe schele înalte de zece metri, un ritm constant, mai alert decât al meu (sănătoasă fiind), întrerupt, timp de câteva ore pe săptămână, de şedinţele de chimioterapie. nu se plângea de vreo durere, conducea singur când se întorcea de la chimioterapie din secţia jegoasă de oncologie din Piatra, în care anumiţi medici tratează pacienţii de cancer în fază terminală ca pe cadavre umblătoare. nu vorbeam niciodată despre boală când ne auzeam la telefon. 
nu vreau să mă declar sau să mă consider vreo martiră, nu mă victimizez, nu bravez, dar cancerul lui a avut un impact de zece ori mai puternic asupra mea decât asupra lui. la ultimele şedinţe de radioterapie (iradiere craniană) de la spitalul militar, eram doar noi amândoi. eu, mereu optimistă, cu zâmbetul pe buze, la fel ca şi el, care trăda, totuşi, un aer de resemnare amară. mă documentasem în amănunt despre boală şi, după cât înţelegeam eu, dacă metastaza se duce la creier, mai are 3-4 luni de trăit; lacrimile îmi stăteau mereu în gât ori de câte ori intram în biroul doctorului pe care nu l-am văzut niciodată zâmbind (poate pentru că ştia că secţia de radioterapie e, pentru cei mai mulţi, ultima staţie înainte de cimitir).când am auzit că pronunţă cuvântul metastază în conversaţia cu asistenta, simţeam cum curge energia şi puterea din mine, eram eu ca un cadavru umblător, dar m-am uitat la bunicul meu (deşi vedeam prin el) şi i-am spus ce mi-a venit: "sigur nu era vorba despre noi!".
au fost cinci zile în care am empatizat cât am putut de mult cu el, dar cu siguranţă nu poţi face asta cu un bolnav de cancer. îi era rău, dar îmi spunea asta doar dacă îl întrebam expres (în rest se făcea că doarme, ca să nu mă deranjeze), ameţea în sala de aşteptare şi se întindea pe scaune, iar eu eram paralizată de frică. momentul cel mai cumplit din toată experienţa asta a fost când m-a chemat doctorul în biroul lui, singură, eu întrebându-l de ce îi e aşa rău, ce pot să fac, iar el urlându-mi nişte cuvinte care mi-au intrat ca nişte cuie ruginite în creier şi în inimă: "măi, fato, tu nu înţelegi că el poate muri în orice moment? pe stradă, aici, în pat, la baie, în orice moment tre' să te-aştepţi!" atunci am conştientizat ceea ce scriam pe la începutul postului. că moartea face parte din noi, ne pândeşte la orice colţ şi ne loveşte când vrea ea, nu când ne-am dori noi (adică să întârzie cât mai mult şi să ne ia fără suferinţă). 
dacă am cunoscut vreodată o persoană mai activă şi mai dornică de activitate, de muncă, priceput la orice şi săritor, dorind să fie tot timpul util, chiar şi la bătrâneţe, acela a fost bunicul meu. a mers pe picioarele lui, a muncit până în ultimul moment, iar după ultima şedinţă de chimioterapie a fost să vadă stadiul construcţiei la cavoul familiei - adică acolo unde ştia că urmeză să "se mute" curând. mergea cu o cârjă când nu-l vedea nimeni, iar când ajungea în faţa blocului, o ascundea, ca să nu-l vadă vecinii în ipostaza aceea de bolnav neputincios.
boala l-a ales pe el, iar cancerul i-a tăiat şi ultima speranţă atunci când i-a atacat oasele şi l-a ţintuit la pat. atunci l-am văzut pentru prima oară descurajat, cu ochii goi, fără nicio urmă de bucurie în ei, nervos pe el însuşi pentru că devenise, pentru prima oară în viaţa lui de 68 de ani, dependent de altcineva. dependent de noi, care trebuia să-l mai mişcăm, să-i aranjăm perna, să-i dăm mâncare cu linguriţa, să-i aducem apă rece şi toate lucrurile pe care o persoană sănătoasă şi activă le face de una singură. a urmat o lună cu nopţi nedormite, zile nemâncate, cu lacrimi ţinute în gât (pentru că nu am vrut să ne vadă vreodată plângând, eram şi noi puternici de dragul lui şi doar de faţă cu el), cu perfuzii şi injecţii, pastile şi halucinaţii, delir şi neputinţă. mă uitam de multe ori la cearşaful cu care era învelit, ca să văd dacă se mişcă. aveam în minte cuvintele doctorului, că poate muri oricând şi nu vroiam să fie singur când va fi să fie. nu a vrut să primească vizite, nu vroia să fie văzut de altcineva în afara de noi, cei mai apropiaţi, pentru că boala îi luase ce era mai drag - mişcarea, posibilitatea de a se face util, de a munci, de a meşteri, de a se plimba, de a merge la biserică. într-o seară în care avea mintea lucidă (cam greu, cu metastază la creier), ne-a dat instrucţiuni despre ce să facem cu sculele lui, ce mai e de făcut la casă, cum să-i continuăm munca, şi chiar şi-a ales hainele cu care să fie îmbrăcat şi pălăria care să i-o aşezăm în mormânt. l-am întrebat în ce călătorie pleacă şi mi-a spus, jovial, "într-o delegaţie". sfârşitul a venit lent (sau cel puţin aşa mi s-au părut mie cele câteva zile, o eternitate), era inconştient şi era acasă doar cu bunica mea. probabil a vrut să ne scutească de o ultimă suferinţă, de a-l vedea respirând pentru ultima oară şi închizându-şi ochii pentru veşnicie. 
bunicul meu a învăţat să moară cu demnitate, în tăcere, discret, fără să ne deranjeze. ştia că va muri, nu a ignorat moartea, ci a acceptat-o şi chiar a sfidat-o, a încercat să-i arate că e mai puternic decât ea... o iluzie, nimic şi nimeni nu-i mai puternic decât moartea, ea e judecătorul final al vieţii noastre biologice. dar, totuşi, el s-a ţinut tare, nu a plâns vreodată de faţă cu noi, a vrut să fie curajos, pedant şi prezentabil chiar şi când zăcea în pat, a fost demn, nu a acceptat gesturi din milă sau compasiuni ieftine de genul "va fi bine". schimba subiectul imediat. el ştia că nu mai are cum să fie bine. m-a şocat când am auzit că a fost el, pe picioarele lui, să vadă cavoul în care urma să fie îngropat peste doar o lună, că a dat indicaţii, că a spus ce fel de flori vrea deasupra mormântului... nu ştiu dacă aş putea să am vreodată stăpânirea asta de sine. să priveşti moartea în ochi şi s-o scuipi, să-i arăţi că încă eşti viu şi încă poţi lua decizii de unul singur, până când ea va lua hotărârea finală asupra dispariţiei tale. 
bunicul meu a fost mereu un exemplu, un model moral şi comportamental pentru mine. nu aveam nevoie de idoli consacraţi, de celebrităţi - îl aveam pe el, cel care îmi dădea zilnic lecţii de viaţă prin cele mai banale activităţi pe care le făcea, dar care contau atât de mult pentru mine. a fost un exemplu chiar şi prin modul în care şi-a dus boala pe picioare, chiar şi prin modul demn în care a murit. am învăţat să apreciezi viaţa în fiecare zi, să te bucuri de faptul că ai două mâini, două picioare, ceva de mâncat şi un acoperiş deasupra capului. să te bucuri că eşti sănătos. să te bucuri, când pui seara capul pe pernă, că moartea te-a ocolit şi astăzi, că ai mai trăit o zi. 
da, trebuie să îţi faci curaj şi să accepţi ideea morţii, ca să poţi să-ţi trăieşti viaţa la adevărata ei valoare şi semnificaţie, ca să te bucuri că poţi respira, te poţi plimba, poţi zâmbi copilului necunoscut din parc, poţi mânca ciocolata preferată sau poţi săruta pe cineva de noapte bună. 
aşadar, îi mulţumesc bunicului meu, care s-a mutat într-o stea care mă luminează în fiecare seară, pentru această ultimă lecţie pe care mi-a dat-o, aceea de a accepta moartea ca să preţuieşti mai bine viaţa...

jeudi 18 octobre 2012

încă un tren...

îmi place la nebunie să merg cu trenul... probabil e unul din motivele pentru care vin acasă aşa de des şi nu aleg microbuzul, care mi se pare o cutie insuportabila în care oamenii stau ca sardinele.
îmi place sa călătoresc cu trenul pentru că îmi dă timp... timp să citesc o carte pe care o ţineam de mult pe noptieră fără să mă ating de ea, timp să ascult muzică şi melodii pe care nu le-am mai auzit de ani buni şi care-mi sparg, brusc, cutia de amintiri în mii de bucăţele, cu oameni diferiţi şi locuri diferite şi senzaţii polare.
îmi place să merg cu trenul pentru că îmi dă liniştea necesară reîntâlnirii cu mine însami. mă gândesc mai mult la faptele mele, la gesturile mele, la întâmplările de peste timp şi îmi fac singură un proces de conştiinţă, fără ca nimeni să-mi distragă atenţia... pentru că,după mai multe întâmplări cu alţi călători gălăgioşi - plozi needucaţi, bătrânei dornici de polemici pe teme politice sau fătuci care aproape fac sex prin telefon cu "iubi" într-un spaţiu public, vagonul deschis cu zeci de călători în el, am decis să-mi iau căşti şi să mă prăbuşesc în braţele muzicii mele dragi, pe care nu apuc s-o ascult zi de zi, decât în călătoriile mele scurte prin oraş.
îmi plac cele şase ore şi ceva de călătorie cu trenul pentru că pot să observ multe lucruri... chipurile diverse ale călătorilor, ce cărţi mai citesc unii dintre ei, ce ziare de scandal ţin în mână, cu titluri care mai de care mai vulgare, nepotrivite vârstei unora dintre ei, cum cade lumina soarelui pe o mână sau un picior sau pe ridurile unui bătrân care călătoreşte singur şi mă umple de tristeţe când nu e aşteptat de nimeni în gară... da, mă interesează foarte tare să văd cum e întâmpinat cel care coboară şi încep să-mi fac tot felul de scenarii în cap (o fi soţul ei sau amantul? o fi studentă şi o aşteaptă părinţii cu mult dor? o fi o mamă care vine din străinătate să-şi revadă copilul? sau fiul care a venit să-şi înmormânteze unul din părinţi?).
se mai întâmplă să-mi fac şi prieteni de conversaţie, iar unul pe care n-am să-l uit prea curând este o femeie de vreo 60+ ani, care mersese la un control medical în Bucureşti şi, totodată, să-i aprindă o lumânare soţului îngropat la Bellu. era o femeie pedantă, cu multe bijuterii de bun gust, elegantă, care deşi nu are copii sau nepoţi, se lăuda cu o viaţă fascinantă şi plină de lux (pe vremea lui Ceauşescu)...şi, culmea, extrem de modernă - mi-a spus că are laptop, cabină de duş cu hidromasaj şi radio, se uită la Doctor House dar nu îi place Grey's Anatomy. sunt sigură că nu aş fi întâlnit-o vreodată în alt loc decât vagonul acela din trenul Bucureşti Nord - Piatra Neamţ.
totodată, călătoria cu trenul poate să te umple de tristeţe... când pleci de acasă şi laşi gara frumoasă şi blocurile de patru etaje şi pădurea şi Bistriţa şi cartierul tău în urmă, când vezi gările pustii din localităţile în care nu opreşte niciun tren, când vezi terenurile uscate, când vezi doi îndrăgostiţi care se îmbrăţişează înainte ca unul din ei să plece la sute de kilometri, când vezi bătrâni cu rezultate de la RMN sau tomograf în mână sau femei cu peruci şi cu cearcăne maro şi îţi dai seama de unde vin şi ce boli pot ascunde, când vezi căţei mici pe câmpuri întinse, fără să aibă măcar un copac sub care să se adăpostească, când vezi clădiri sau fabrici prospere altă dată cu geamuri sparte şi fără uşi, în paragină, sau când cineva primeşte un telefon şi se schimbă la faţă sau îi dau lacrimile. am păţit-o eu, acum 2 ani şi ceva, când într-o conversaţie de câteva secunde mi s-a spus că o colegă dragă a murit. a fost cea mai tristă călătorie cu trenul pe care mi-o amintesc.  după ea, a fost călătoria de după înmormântarea bunicului meu, sau călătoria spre Piatra unde o altă persoană dragă murise. cea mai mare tristeţe se leagă de moarte, ca de obicei...



mercredi 17 octobre 2012

un an în fotografii


pentru că întotdeauna o imagine face cât o mie de cuvinte, las imaginile din ultimul an să coloreze realitatea şi spaţiul gol de pe blog. fiecare părticică din acest colaj înseamnă ceva pentru mine: de la un Revelion cu El acasă la Piatra la primul somn împreuna al pisicilor în acelaşi pătuţ. de la Piteşti şi simfonia lalelelor până la Nessebar, în marea cea agitată. de la primul tort făcut de mine pentru El, de 15 martie, până la primirea medaliei de şefă de promoţie. de la conferinţe şi dezbateri la Senat până la o călătorie veselă cu trenul spre Buşteni.
şi aşa mai departe, amintiri care mai colorate (pentru mine) şi banale (pentru alţii).

resuscitare.

nu am murit - deşi de multe ori am simţit că leşin sau că nu mai pot de dureri de cap -, nu m-am măritat, nu am rămas gravidă, nu am fost arestată, n-am ajuns nici macar o dată la urgenţă, n-am avut nicio restanţă în 3 ani de facultate, nu m-am despărţit de El, nu m-am stabilit în ţări străine, nu am dat foc bucătăriei încercând să gătesc, nu mi-am rupt nicio mână, nu am pierdut bani la bursă -de fapt, nu am jucat la bursă-, nu m-am lăsat de fumat, nu am citit câte cărţi mi-aş fi dorit, nu am întâlnit atâţia prieteni dragi pe cât am plănuit, nu mi-am ars limba cu cafea fierbinte - pentru că o beau călduţă, aproape rece -, nu am stat decât 2 nopţi la cămin, în anul I - când eu şi mama ne-am despărţit plângând; de fapt, a fost şi prima oară când am văzut-o plângând -, nu am fost în cluburi bucureştene decât de maxim 5 ori - uneori, pe timpul zilei -, nu mi-am mai făcut analize medicale de ani buni, nu am mers decât pe două magistrale ale metroului, nu mi-am schimbat telefonul  de la începutul liceului, nu am mai păstrat mesaje vechi pe el (cum făceam înainte), nu am ajuns la concertul Rammstein pe care mi l-am dorit de când eram într-a 8-a şi purtam la şcoală tricouri largi cu chipurile lor, nu am mai scris poezie de când am intrat la facultate, nu am mai făcut cadouri mici oamenilor dragi - din lipsă de bani sau chef sau inspiraţie -, nu am vizitat atâtea locuri câte mi-ar fi plăcut, nu am mâncat sănătos, nu m-am apucat de sport sau sală, nu am fost nici măcar la o manichiură sau pedichiură, nu am mai fost la mare în Vamă, nu m-am angajat, nu am scos nicio carte, nu am mai făcut fotografii bune şi niciun autoportret reuşit.

în schimb, am decis să-mi resuscitez blogul, mi s-a făcut dor să scriu tot ce simt sau vad sau îmi trece prin cap, m-am mutat de două ori de când stau în Bucureşti, am împlinit şase ani de relaţie şi 3 ani de când stăm împreună zi de zi, noapte de noapte, am terminat facultatea şefă de promoţie (şi, din câte se vede, mi-am mai pierdut şi din modestie), am umblat prin spitale mai mult, mi-a murit cel mai drag bunic din lume (şi, totodată, m-a maturizat mai mult decât orice experienţa asta - poate voi scrie detaliat despre asta într-un post viitor), au apărut două pisici la Bucureşti, un motănel la bloc în Piatra (şi încă 2 pisici şi 5 câini la ţară - acum văd ochii daţi peste cap ai celor care nu suportă animalele, dar ar fi mai bine să părăsiţi blogul dacă faceţi parte din categoria asta), am fost pentru prima oară în Bulgaria, la mare, m-am îngrăşat vreo opt kilograme de când mănânc tâmpenii la ore nebune (şi nu mă roade conştiinţa pentru asta), am văzut multe filme la cinematografele de pe Magheru, am învăţat să apreciez mai mult lucrurile mici şi banale din viaţă, cum ar fi prânzul luat în familia completă de cinci (din care am rămas patru), duminică, la ora 13, la mamaia acasă la Piatra, am reuşit să-mi înving teama de înălţime şi am fost de patru ori cu telegondola, am băut puţin alcool şi foarte multă cafea în anii de studenţie, mi-am făcut prieteni noi şi buni dintre colegi, am fost de cel puţin cincizeci de ori la Happy Pub (e foarte fain, căutaţi-l dacă sunteţi în Bucureşti), am plâns mai mult şi mai des, m-am dat mai des cu rimel şi luciu de buze, am făcut multe drumuri cu trenul dintre acasă 1 şi acasă 2, am jucat de multe ori mima, am învăţat să reglez perfuzii şi să măsor tensiunea, mi-am cumpărat lucruri mici şi scumpe, pe care nu le voi folosi poate niciodată dar care m-au obsedat - de exemplu, un jurnal în formă de matrioşkă de la Cărtureşti -, am citit multe cărţi şi articole în engleză pentru facultate (de-aia nici n-am mai avut timp să citesc ce mi-aş fi dorit eu...), am scris multe articole şi lucrări academice pe care le resimt acum ca fiind inutile, am mers mai des la biserică şi, cel mai dureros, la cimitir.

bineînţeles, s-au întâmplat multe şi marunte (sau importante) de pe 17 septembrie 2011, de când datează ultimul post de pe blog, până pe 17 octombrie 2012, lucruri care rămân gravate în sufletul meu şi agăţate de creierul meu, pe care sper să le transpun în cuvinte aici, pe blogul meu drag, pe care-l vizitam zilnic, ca pe un muzeu al amintirilor şi mă umpleam de ciudă şi nervi pe mine însămi, că nu l-am mai şters de praf, că l-am lăsat în paragină ca pe o clădire veche...
iată că, pe 17 octombrie 2012, am decis să-l resuscitez. sper ca starea lui să fie stabilă, de acum încolo. am nevoie de el, e confidentul meu, deşi sunt câteva perechi de ochi care citesc... şi pe care le salut, dacă decid să mă urmărească în continuare :)

jeudi 1 septembre 2011

long time, no see :)

nu ne-am mai citit/vazut de mult, insa de data asta am nevoie de ajutorul vostru, intr-o problema cat se poate de importanta :)
eu si Stefan (partenerul meu de viata si de locuinta :P) avem o noua chiriasa: o pisica (cea din poza), pe care el a procurat-o fara sa-mi spuna nimic... insa eu m-am super-bucurat, bineinteles.
nu am ajuns, insa, la o concluzie privind cel mai potrivit nume pentru ea (da, e fetita). vreau sa stiu parerea voastra, asa ca va invit la vot, sa fim democratici, zic!

va multumiiiim! miauuu!



jeudi 30 décembre 2010

optimism.



2010 a fost un an rau...un an cu putine bucurii si mai multe motive de tristete... un an al bolii.
de aceea, pentru anul care vine imi doresc un singur lucru: sanatate pentru toti cei dragi mie, pentru familia mea si pentru mine.
sanatatea chiar e cel mai important lucru pe care ni-l putem dori, pentru ca nu poti face absolut nimic daca te roade in fiecare zi o boala cumplita...
pe plan profesional, nu-mi doresc nimic special, sunt multumita de cum evolueaza lucrurile, si sper sa fie la fel de bine si in 2011.
iar pe plan sentimental, tot asa gandesc: imi doresc sa fie la fel de bine ca pana acum. poate doar in privinta mea ar trebui sa se schimbe cateva lucruri: sa fiu mai putin cicalitoare, mai toleranta, sa am mai multa rabdare. si sa daruiesc la fel de multa dragoste ca pana acum, fara sa regret nimic.

va doresc tuturor un an nou mai bun, cu ganduri mai optimiste si cu multa, multa sanatate!





mercredi 1 décembre 2010

scrisorica pentru Romania.



Draga Romania,

In primul rand: "La multi ani!", ca-ti scriu de ziua ta. Vreau sa-ti multumesc pentru lucrurile faine pe care ni le daruiesti, dar sa iti spun si ca ma enervezi rau de tot, de multe ori... Dar nu tu, neaparat, ci bipezii care te conduc si locuiesc pe teritoriul tau, respirandu-ti aerul.
Cu toate astea, nu cred c-am spus vreodata ca mi-e rusine ca-s romanca sau ca mi-e rusine de cum arata tara mea. Sunt sigura ca sunt altele si mai rele, iar tu ai fost doar o nefericita a sortii (deh, turcii astia, au stat cam mult pe-aici).
Romania, iti multumesc pentru poetii tai, pentru poeziile tale, pentru actorii si filmele tale, pentru muzica minunata, pentru toate geniile din fizica/informatica/matematica, pe care ni le fura americanii sau francezii, pentru mancarea buna, pentru orasele tale mici si cochete, pentru peisajele minunate pe care le-am descoperit sau pe care-mi doresc sa le admir... Pentru ca sunt o multime, chiar daca nu prea avem drumuri ca s-ajungem la ele (da' mergem pe jos, nu-i bai).
Nu are rost sa-mi exprim frustrarile in legatura cu neajunsurile tale (ca sunt si din-astea muuulte), pentru ca e ziua ta, totusi, si imi doresc tot ce-i mai bine pentru tine si, implicit, pentru noi, copiii tai... Si sa stii ca eu nu vreau sa plec in alta tara; mi-am cam pierdut puterea argumentelor pro pentru a ramane aici, dar ma incurajez singura... Pentru ca aici e totul: familie, prieteni, oameni frumosi si amintiri. Enorm de multe amintiri. In, cu si despre Romania.
Inca o data, La multi ani frumosi si prosperi!!!

Cu drag,

Ioana (m-ai adoptat acum 20 de ani).

P.S: Am uitat sa-ti spun si ca azi, de ziua ta, eu n-am mancat fasole si carnati impartite de nu stiu care primarie de sector, ci am calatorit... tot prin Romania, cu Caile Ferate Romane. :)

dimanche 14 novembre 2010

si, totusi, vine toamna... -II-













O zi mi-nu-na-taaaa la Gradina Botanica din Bucuresti. daca vreti liniste, multe culori si relaxare, mergeti acolo.



lundi 8 novembre 2010

si, totusi, vine toamna...











Şi totuşi vine toamna, şi totuşi vine toamna
Şi tu o ştii şi o îngâni
Şi totuşi vine toamna, şi totuşi vine toamna
Şi vai: suntem bătrâni!...





samedi 6 novembre 2010

Dumnezeul salvării.






Adrian Paunescu a fost, pentru mine, mai aproape de sufletul meu decat eminescu, "poetul national". pentru mine, Paunescu e unul din poetii nationali (pe langa Blaga, Arghezi, Nichita), a fost un geniu in materie de cultura, de poezie. nu m-a interesat si n-o sa ma intereseze niciodata omul politic Adrian Paunescu, ci poetul, artistul... a fost idolul unei generatii ("generatia in blugi"), a fost un ROMAN in adevaratul sens al cuvantului, un spirit cum rar mai intalnesti in zilele noastre zbuciumate.
Adrian Paunescu a fost si pentru mine un idol, o personalitate a carei voce si putere nu au cum sa te lase neclintit. si mai cred ca Paunescu a scris cele mai frumoase poezii despre femeie, ne-a ghicit, cu atata delicatete, sufletul intortocheat si complicat.
Dumnezeu sa-l odihneasca... sper sa ii scrie acolo, sus, versuri Tatianei, si ecourile vocilor lor inconfundabile sa ajunga, macar un pic, si pe la noi, muritorii nefericiti...

**

"Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pantec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbra noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,

Că inima-mi pica din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi daca nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi daca se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupa, în val, şantinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vina fatal, consfinţând cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,

Să vina să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,

Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar ăstea sunt simple şi bune cuvinte,
Şint legile care fac vieţi şi morminte,
Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vina să urle ca mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,

Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vietii, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,

Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării."

(Adrian Paunescu, Dumnezeul salvarii)

mercredi 13 octobre 2010

pentru ca unele lucruri trebuie spuse.




am primit pe mail urmatoarele randuri, o "scrisoare deschisa catre presedintele Romaniei, traian basescu", care i-a fost atribuita initial lui C.T. Popescu, insa acesta a negat ca i-ar apartine.
oricum, sunt randuri dureros de realiste si de bine scrise, sunt ca niste cuie ruginite in carnea cruda a romanului.
pentru ca unele lucruri trebuie spuse, odata pentru totdeauna!



"Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă. Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă. Ex nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor.
Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta.
Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale.
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă. Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt mai bine crescut decât tine.
Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am privit cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea instrumentul schimbării în bine al ţării.
Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană, prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai întunecat fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie, promiscuitate şi decădere a instituţiilor.
Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322, moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost dat să văd atât risipă de resurse (ale statului, ale instituţiilor publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur scop: împroşcatul cu mizerie.
Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.
Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu împrumut, domnule Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum ştii să faci. Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar trudim, îndurăm şi plătim biruri.
Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a şti să o chivernisiţi.
Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să îmbogăţească afacerişti suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci, biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile acelea.
În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară, preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua. Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete.
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor, mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis definitiv acolo unde îţi e locul. Atunci când, nu are rost să ne mai ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara, tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul!
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele ţării mele. Du-te!
Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc. Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat, iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua."

jeudi 7 octobre 2010

Undesired, by Walter Astrada.

via Ioana Birdu.

e o realitate trista, dar interesanta. asa mai vedem si noi cam care e locul femeii in societatile de prin alte colturi ale lumii.


In India, all women must confront the cultural pressure to bear a son. The consequences of this preference is a disregard for the lives of women and girls. From birth until death they face a constant threat of violence. See the project at http://mediastorm.com/publication/undesired

vendredi 1 octobre 2010

Filmul de Piatra & new obsession.



Your pictures and fotos in a slideshow on MySpace, eBay, Facebook or your website!view all pictures of this slideshow


s-a terminat si mini editia Filmul de Piatra, unde s-a lansat si entry call-ul pentru editia a 2-a, din ianuarie 2011! (asa ca puneti mana pe camera video/aparatul foto sau chiar pe telefonul mobil si incercati-va talentul de regizori de scurt metraje pentru competitia din iarna!)
am fost asa bucuroasa pe parcursul festivalului, ca am vazut lume energica, agitatie, ca s-a intamplat ceva in Piatra Neamt, ca si-asa ne plangeam de mila, eu si Alina, ca ne plictiseam. si le multumeeesc mult de tot organizatorilor, in primul rand, apoi oamenilor care s-au ocupat de proiectii, de scena, de sunet, de tot ce e necesar pentru organizarea si buna vizionare a unui festival de film (tot respectul pentru munca voastra). anul asta, Filmul de Piatra ne-a adus si teatru, dar si muzica; piesele de teatru jucate de liceeni (cele mai faine de la editia a 5-a a festivalului de teatru tanar Ideo Ideis) au fost foarte apreciate, semn ca adolescentii au din ce in ce mai multa deschidere si interes pentru arta teatrului... muzica: The Amsterdams si Sophisticated Lemons, pe care am topait putin si ne-am mai incalzit (a fost frig rau la Piatra, in special in varful muntelui. haha, si eu venisem din Bucuresti, ca o floricica, in tricou si puloveras subtire =)) ).
programul de filme m-a atins la inima... filmele castigatoare la editia 1 (care mi-au revigorat multe amintiri si intamplari din ianuarie 2009), filme de animatie (va recomand sa cautati "Post!" sau "Black peeing dog" sau "Mei Ling", sunt suuuperrr!), filme islandeze! (aici va recomand "Magician" sau "The Last Farm") si un film surpriza, in ultima seara, "Sigur Ros - Heima"... un film special, ca si muzica celor de la Sigur Ros, cu imagini extraordinare, la vizionarea caruia au ramas, totusi, vreo 20 de oameni, in mod surprinzator! dupa ce am vizionat filmul, am spus si imi tot repet: daca nu vad Islanda macar o data in viata asta, sunt un om pierdut!
darrr ce mi-a placut cel mai mult din surprizele festivalului a fost Spectacolul multimedia "Zona Libera", realizat de Matze, la care efectiv nu mai aveai loc sa te misti, fiindca platforma se umpluse de oameni si se si misca la un moment dat, din cauza tropaielilor :)); de mentionat faptul ca mai erau oameni care s-au asezat pe scaune in jurul platformei, de unde se vedea la fel de misto. genial Matze. imi imaginez cata munca implica un "colaj" de doar 5 minute...brrr! pot sa spun ca in timpul proiectiilor lui, am si uitat de frig si de foame si de tot...
ma bucur ca am intalnit oameni faini si sociabili si voluntari harnici ca niste furnicute, care m-au inveselit cu povestile lor de liceu (mi s-a facut asa de dor ca am si fost, dupa festival, la fostul meu liceu... :) ), cu entuziasmul si bucuria de a participa, intr-un fel, la o astfel de intamplare "culturala".
Piatra Neamt-ul chiar are nevoie de festivalul asta. tinerii din Piatra au nevoie de arta, in general, de film, muzica, teatru etc. si daca tot e un oras asa de special, in care poti respira si poti vedea proiectii de film chiar si pe padure (s-a intamplat asta, in varful muntelui), e pacat sa nu fie sustinut un astfel de eveniment...sper ca autoritatile locale sa se trezeasca odata si sa sustina IN MOD REAL un festival tanar, organizat de doi tineri: Andrei Dascalescu si Alina Manolache, doi pietreni talentati.





mercredi 22 septembre 2010

Hachiko: a dog's story.



am primit primul meu catel cand aveam 10 ani. il am de 10 ani... nici nu-mi vine sa cred cat de mult a trecut! prima oara cand ne-am intalnit, statea ascunsa sub canapea, la fosta ei stapana, si latra la noi. parca ne spunea ca nu vrea sa plece de langa frate-su. am luat-o in brate, pana la urma, si m-a muscat de nas. n-a fost un inceput bun, dar am stiut ca pe ea o vreau!
n-o sa uit cate discutii erau in familia mea, opozitii din partea bunicilor "ceee?! un caine?? in casa?? in niciun caz!" si reticenta si din partea mamei...iar acum toata lumea o iubeste, mai ales bunicii, cu care si doarme mai mult decat cu mine, care o alinta excesiv. :)
nu ai cum sa inteleg cum te poti atasa de un animalut, care nu poate sa vorbeasca, dar isi exprima sentimentele in alte feluri decat oamenii, decat daca ai avut sansa sa ai unul, sa fii langa el zi de zi, sa te bucuri alaturi de el, sa te astepte in fata usii cand vii acasa, sa stea la picioarele tale, in pat, sa iti transmita caldura lui, sa iti pupe mana in semn de multumire ca i-ai dat apa sau ceva bun de mancare, sa se uite in ochii tai cand plangi, sa nu spuna nimic ce te-ar putea rani, doar sa fie acolo, langa tine, cu ochii lui nevinovati si nasul mereu umed..
animalele (si in special cainii) sunt, intr-adevar, prietenii nostri cei mai buni! eu m-am convins de asta, ma conving in fiecare zi, cand aud/vad/citesc povesti despre ei (cum ar fi asta, pe care am citit-o chiar astazi). pe langa Pitica, cea care sta cu noi in casa, mai am 5 catei si 4 pisoi mici la tara; stiu, stiu, o sa spuneti "another crazy cat/dog lady", dar chiar nu-mi pasa.. eu chiar prefer sa fac o fapta buna cu un animalut nevinovat, sa-i iau ceva de mancare, sa-i dau o bucatica din mancarea mea, decat cu un tigan care cerseste bani pentru tigari sau bautura si care, culmea, te mai si fura!
inca o poveste emotionanta despre legatura speciala dintre caini si oameni am regasit-o in filmul "Hachiko: a Dog's story"... un film care NU are cum sa nu se joace cu emotiile, cu trairile tale. recunosc, n-am mai plans de mult la un film, cu tot cu pielea facuta gaina. faptul ca filmul este facut dupa o poveste reala (cititi aici sau aici) face toata intamplarea mai impresionanta, cu adevarat... o minune! e un film care ii va face sa reflecteze pe cei care afirma ca animalele-s proaste, ca n-au minte, ca nu pot simti, ca sunt inutile...
va recomand filmul din toata inima, ca de la iubitor de animalute la alti iubitori de animalute! :)





jeudi 16 septembre 2010

Filmul de Piatra, editia 1.5, Piatra Neamt, 24-26 septembrie!


am fost voluntar la prima editie a festivalului de film Filmul de Piatra si m-am simtit extraordinar, am intalnit oameni talentati, frumosi, si am facut parte dintr-o echipa tare energica si sociabila. Filmul de Piatra m-a facut sa iubesc si mai mult filmul, scurt-metrajele, si am realizat ca si in oraselul nostru mic, Piatra Neamt, se pot organiza evenimente de care sa se vorbeasca dupa aceea cu admiratie :)

acum are loc o "mini editie", in aer liber, la Turnul lui Stefan si pe varful muntelui Cozla (deci locuri cu adevarat speciale!); multe filme scurte; concerte in aer liber, unplugged (The Amsterdams), muzica clasica, plimbari cu renumita telegondola (gratuite pe timpul festivalului!), spectacole multimedia si petreceri all night long! 3 zile petrecute intr-un oras mic, care va fi cu siguranta energizat de atmosfera festivalului!

cei care sunt din Piatra Neamt se pot implica, oferindu-se ca voluntari; accesati pagina de facebook destinata acestora!
iar pentru cei care sunt de prin alte colturi ale tarii: puteti castiga casa si masa pe perioada festivalului, participand la un CONCURS cu adevarat inedit! gasiti toate informatiile pe pagina de facebook a festivalului.

eu va invit, cu drag, in primul rand sa vizitati orasul, daca nu ati facut-o pana acum, apoi sa cunoasteti oameni talentati si sa socializati, si, nu in ultimul rand, sa ne bucuram de multe FILME! scurte. :)

lundi 30 août 2010

20.













am si eu 20 de ani, gata, am intrat in rand cu lumea. nu, nu mi-am aniversat ziua in club si nici n-am facut petrecere unde s-ascult "20 de ani" de la voltaj de zeci de ori. mi-am dorit sa nu fie o zi obositoare, ci sa ma relaxez si sa ma simt pur si simplu bine, fara agitatie, fara muzica tare, fara bautura si mahmureala dupa (desi tot am baut o bere si, la 00:00, tipam prin parc, la turn, "e ziua mea, e ziua mea").
am ajuns la punctul in care cred cu tarie ca in mijlocul familiei este cel mai bine. ei imi sunt cei mai buni prieteni, cu ei pot sa impartasesc orice, in ei gasesc intotdeauna o farama de speranta si de curaj, ei imi sunt alaturi neconditionat si imi dau cele mai bune sfaturi. mi-a fost si el alaturi...de 4 aniversari incoace, asta e cadoul meu cel mai frumos! (anul asta si cu felicitarea din poza de mai sus, care e geniala, desi putiiin misogina; si cu vinilurile cu Vali Sterian!!! si Compact!!!, pentru ca avem pick up in casa noua :) )
si, dupa cum se vede in poze, am avut invitati de seama: cateii mei blanzi si sinceri, copilasi galagiosi, energici, ce s-au jucat intruna "ascunselea", dar si pisoii mei mici, impiedicati si jucausi.
si cred ca, odata cu ziua mea, s-a terminat si vara. pentru ca, de a doua zi, ploua, batea vantul si oamenii erau imbracati cu geci.. sper sa nu fie semn rau ca prima zi "ca la 20 de ani" a fost pe fondul asta gri. dar stiu ca ploaia e semn de belsug, hehe.
ma simt fericita la 20 de ani. (desi aveam o frica de varsta asta, habar n-am de ce. poate din cauza c-am schimbat prefixul..)
siiii multumesc tuturor pentru mesajele si urarile minunate!