Vrei să trăieşti cum se cuvine? Învaţă mai întâi să mori.
(Confucius)
Dacă vrei să dobândeşti puterea de a suporta viaţa, fii gata
să accepţi moartea. (Sigmund Freud)
Nu de moarte mă cutremur… Ci de veşnicia ei. (Alexandru Vlahuţă)
A muri înseamnă a te muta într-o stea. (Octavian Paler)
avem impresia că moartea e undeva, departe de noi, chiar paralelă cu existenţa noastră banală, cotidiană. ne mai intersectăm din când în când cu ea când ne moare cineva drag, când vedem un cadavru de animal pe caldarâm sau când auzim de crime violente la ştirile de la ora cinci. moartea e un cuvânt grav, solemn, aproape tabu. nu vorbim despre ea în fiecare zi, încercăm s-o ignorăm şi să nu ne gândim la ea, păcălindu-ne că mai e mult timp până ne va prinde de picior şi ne va arunca într-un cimitir sau o urnă de cenuşă.
recunosc, îmi e frică de moarte, de tot ce presupune ea, dar mai presus de orice, îmi e frică de suferinţă. de suferinţa care duce la moarte şi, mai ales, de suferinţa golului lăsat în suflete de cineva care "se mută într-o stea", cum frumos numeşte moartea Octavian Paler.
cum citeam pe undeva, moartea face parte din noi odată cu naşterea noastră. începem un drum care ştim sigur că va avea un final, însă nu ştim la ce moment, în ce loc şi în ce fel ni se va arăta acel final. după experienţa tristă a pierderii bunicului meu, mi-am spus că trebuie să învăţ să accept moartea, să nu mă tem de ea, să învăţ că e un lucru firesc în ciclul naturii, că e bine să o înfrunţi cu demnitate. bunicul meu a murit de cancer pulmonar, cu metastază la creier. fumător, muncitor în fabrică, condiţii grele, poluare, răceli netratate sau...pur şi simplu soarta lui. cancerul a fost masca pe care moartea a purtat-o în cazul lui. a ştiut de la bun început ce are, pentru că a vrut să consulte el, personal, un anumit doctor. probabil ştia şi că va mai trăi maxim un an de zile (aşa a şi fost, deşi am sfidat întotdeauna prognosticurile medicale).
pentru că a fost mereu o persoană activă, incredibil de perfecţionistă şi ambiţioasă, ignorându-şi vârsta şi tusea (singurul simptom; de altfel, mi-l aduc aminte mereu tuşind, era trăsătura lui distinctivă, pe care, din păcate, nu l-am luat niciodată în serios...), de când a aflat diagnosticul şi-a continuat viaţa în mod normal: a continuat lucrările la casă, se urca pe schele înalte de zece metri, un ritm constant, mai alert decât al meu (sănătoasă fiind), întrerupt, timp de câteva ore pe săptămână, de şedinţele de chimioterapie. nu se plângea de vreo durere, conducea singur când se întorcea de la chimioterapie din secţia jegoasă de oncologie din Piatra, în care anumiţi medici tratează pacienţii de cancer în fază terminală ca pe cadavre umblătoare. nu vorbeam niciodată despre boală când ne auzeam la telefon.
nu vreau să mă declar sau să mă consider vreo martiră, nu mă victimizez, nu bravez, dar cancerul lui a avut un impact de zece ori mai puternic asupra mea decât asupra lui. la ultimele şedinţe de radioterapie (iradiere craniană) de la spitalul militar, eram doar noi amândoi. eu, mereu optimistă, cu zâmbetul pe buze, la fel ca şi el, care trăda, totuşi, un aer de resemnare amară. mă documentasem în amănunt despre boală şi, după cât înţelegeam eu, dacă metastaza se duce la creier, mai are 3-4 luni de trăit; lacrimile îmi stăteau mereu în gât ori de câte ori intram în biroul doctorului pe care nu l-am văzut niciodată zâmbind (poate pentru că ştia că secţia de radioterapie e, pentru cei mai mulţi, ultima staţie înainte de cimitir).când am auzit că pronunţă cuvântul metastază în conversaţia cu asistenta, simţeam cum curge energia şi puterea din mine, eram eu ca un cadavru umblător, dar m-am uitat la bunicul meu (deşi vedeam prin el) şi i-am spus ce mi-a venit: "sigur nu era vorba despre noi!".
au fost cinci zile în care am empatizat cât am putut de mult cu el, dar cu siguranţă nu poţi face asta cu un bolnav de cancer. îi era rău, dar îmi spunea asta doar dacă îl întrebam expres (în rest se făcea că doarme, ca să nu mă deranjeze), ameţea în sala de aşteptare şi se întindea pe scaune, iar eu eram paralizată de frică. momentul cel mai cumplit din toată experienţa asta a fost când m-a chemat doctorul în biroul lui, singură, eu întrebându-l de ce îi e aşa rău, ce pot să fac, iar el urlându-mi nişte cuvinte care mi-au intrat ca nişte cuie ruginite în creier şi în inimă: "măi, fato, tu nu înţelegi că el poate muri în orice moment? pe stradă, aici, în pat, la baie, în orice moment tre' să te-aştepţi!" atunci am conştientizat ceea ce scriam pe la începutul postului. că moartea face parte din noi, ne pândeşte la orice colţ şi ne loveşte când vrea ea, nu când ne-am dori noi (adică să întârzie cât mai mult şi să ne ia fără suferinţă).
dacă am cunoscut vreodată o persoană mai activă şi mai dornică de activitate, de muncă, priceput la orice şi săritor, dorind să fie tot timpul util, chiar şi la bătrâneţe, acela a fost bunicul meu. a mers pe picioarele lui, a muncit până în ultimul moment, iar după ultima şedinţă de chimioterapie a fost să vadă stadiul construcţiei la cavoul familiei - adică acolo unde ştia că urmeză să "se mute" curând. mergea cu o cârjă când nu-l vedea nimeni, iar când ajungea în faţa blocului, o ascundea, ca să nu-l vadă vecinii în ipostaza aceea de bolnav neputincios.
boala l-a ales pe el, iar cancerul i-a tăiat şi ultima speranţă atunci când i-a atacat oasele şi l-a ţintuit la pat. atunci l-am văzut pentru prima oară descurajat, cu ochii goi, fără nicio urmă de bucurie în ei, nervos pe el însuşi pentru că devenise, pentru prima oară în viaţa lui de 68 de ani, dependent de altcineva. dependent de noi, care trebuia să-l mai mişcăm, să-i aranjăm perna, să-i dăm mâncare cu linguriţa, să-i aducem apă rece şi toate lucrurile pe care o persoană sănătoasă şi activă le face de una singură. a urmat o lună cu nopţi nedormite, zile nemâncate, cu lacrimi ţinute în gât (pentru că nu am vrut să ne vadă vreodată plângând, eram şi noi puternici de dragul lui şi doar de faţă cu el), cu perfuzii şi injecţii, pastile şi halucinaţii, delir şi neputinţă. mă uitam de multe ori la cearşaful cu care era învelit, ca să văd dacă se mişcă. aveam în minte cuvintele doctorului, că poate muri oricând şi nu vroiam să fie singur când va fi să fie. nu a vrut să primească vizite, nu vroia să fie văzut de altcineva în afara de noi, cei mai apropiaţi, pentru că boala îi luase ce era mai drag - mişcarea, posibilitatea de a se face util, de a munci, de a meşteri, de a se plimba, de a merge la biserică. într-o seară în care avea mintea lucidă (cam greu, cu metastază la creier), ne-a dat instrucţiuni despre ce să facem cu sculele lui, ce mai e de făcut la casă, cum să-i continuăm munca, şi chiar şi-a ales hainele cu care să fie îmbrăcat şi pălăria care să i-o aşezăm în mormânt. l-am întrebat în ce călătorie pleacă şi mi-a spus, jovial, "într-o delegaţie". sfârşitul a venit lent (sau cel puţin aşa mi s-au părut mie cele câteva zile, o eternitate), era inconştient şi era acasă doar cu bunica mea. probabil a vrut să ne scutească de o ultimă suferinţă, de a-l vedea respirând pentru ultima oară şi închizându-şi ochii pentru veşnicie.
bunicul meu a învăţat să moară cu demnitate, în tăcere, discret, fără să ne deranjeze. ştia că va muri, nu a ignorat moartea, ci a acceptat-o şi chiar a sfidat-o, a încercat să-i arate că e mai puternic decât ea... o iluzie, nimic şi nimeni nu-i mai puternic decât moartea, ea e judecătorul final al vieţii noastre biologice. dar, totuşi, el s-a ţinut tare, nu a plâns vreodată de faţă cu noi, a vrut să fie curajos, pedant şi prezentabil chiar şi când zăcea în pat, a fost demn, nu a acceptat gesturi din milă sau compasiuni ieftine de genul "va fi bine". schimba subiectul imediat. el ştia că nu mai are cum să fie bine. m-a şocat când am auzit că a fost el, pe picioarele lui, să vadă cavoul în care urma să fie îngropat peste doar o lună, că a dat indicaţii, că a spus ce fel de flori vrea deasupra mormântului... nu ştiu dacă aş putea să am vreodată stăpânirea asta de sine. să priveşti moartea în ochi şi s-o scuipi, să-i arăţi că încă eşti viu şi încă poţi lua decizii de unul singur, până când ea va lua hotărârea finală asupra dispariţiei tale.
bunicul meu a fost mereu un exemplu, un model moral şi comportamental pentru mine. nu aveam nevoie de idoli consacraţi, de celebrităţi - îl aveam pe el, cel care îmi dădea zilnic lecţii de viaţă prin cele mai banale activităţi pe care le făcea, dar care contau atât de mult pentru mine. a fost un exemplu chiar şi prin modul în care şi-a dus boala pe picioare, chiar şi prin modul demn în care a murit. am învăţat să apreciezi viaţa în fiecare zi, să te bucuri de faptul că ai două mâini, două picioare, ceva de mâncat şi un acoperiş deasupra capului. să te bucuri că eşti sănătos. să te bucuri, când pui seara capul pe pernă, că moartea te-a ocolit şi astăzi, că ai mai trăit o zi.
da, trebuie să îţi faci curaj şi să accepţi ideea morţii, ca să poţi să-ţi trăieşti viaţa la adevărata ei valoare şi semnificaţie, ca să te bucuri că poţi respira, te poţi plimba, poţi zâmbi copilului necunoscut din parc, poţi mânca ciocolata preferată sau poţi săruta pe cineva de noapte bună.
aşadar, îi mulţumesc bunicului meu, care s-a mutat într-o stea care mă luminează în fiecare seară, pentru această ultimă lecţie pe care mi-a dat-o, aceea de a accepta moartea ca să preţuieşti mai bine viaţa...