îmi place sa călătoresc cu trenul pentru că îmi dă timp... timp să citesc o carte pe care o ţineam de mult pe noptieră fără să mă ating de ea, timp să ascult muzică şi melodii pe care nu le-am mai auzit de ani buni şi care-mi sparg, brusc, cutia de amintiri în mii de bucăţele, cu oameni diferiţi şi locuri diferite şi senzaţii polare.
îmi place să merg cu trenul pentru că îmi dă liniştea necesară reîntâlnirii cu mine însami. mă gândesc mai mult la faptele mele, la gesturile mele, la întâmplările de peste timp şi îmi fac singură un proces de conştiinţă, fără ca nimeni să-mi distragă atenţia... pentru că,după mai multe întâmplări cu alţi călători gălăgioşi - plozi needucaţi, bătrânei dornici de polemici pe teme politice sau fătuci care aproape fac sex prin telefon cu "iubi" într-un spaţiu public, vagonul deschis cu zeci de călători în el, am decis să-mi iau căşti şi să mă prăbuşesc în braţele muzicii mele dragi, pe care nu apuc s-o ascult zi de zi, decât în călătoriile mele scurte prin oraş.
îmi plac cele şase ore şi ceva de călătorie cu trenul pentru că pot să observ multe lucruri... chipurile diverse ale călătorilor, ce cărţi mai citesc unii dintre ei, ce ziare de scandal ţin în mână, cu titluri care mai de care mai vulgare, nepotrivite vârstei unora dintre ei, cum cade lumina soarelui pe o mână sau un picior sau pe ridurile unui bătrân care călătoreşte singur şi mă umple de tristeţe când nu e aşteptat de nimeni în gară... da, mă interesează foarte tare să văd cum e întâmpinat cel care coboară şi încep să-mi fac tot felul de scenarii în cap (o fi soţul ei sau amantul? o fi studentă şi o aşteaptă părinţii cu mult dor? o fi o mamă care vine din străinătate să-şi revadă copilul? sau fiul care a venit să-şi înmormânteze unul din părinţi?).
se mai întâmplă să-mi fac şi prieteni de conversaţie, iar unul pe care n-am să-l uit prea curând este o femeie de vreo 60+ ani, care mersese la un control medical în Bucureşti şi, totodată, să-i aprindă o lumânare soţului îngropat la Bellu. era o femeie pedantă, cu multe bijuterii de bun gust, elegantă, care deşi nu are copii sau nepoţi, se lăuda cu o viaţă fascinantă şi plină de lux (pe vremea lui Ceauşescu)...şi, culmea, extrem de modernă - mi-a spus că are laptop, cabină de duş cu hidromasaj şi radio, se uită la Doctor House dar nu îi place Grey's Anatomy. sunt sigură că nu aş fi întâlnit-o vreodată în alt loc decât vagonul acela din trenul Bucureşti Nord - Piatra Neamţ.
totodată, călătoria cu trenul poate să te umple de tristeţe... când pleci de acasă şi laşi gara frumoasă şi blocurile de patru etaje şi pădurea şi Bistriţa şi cartierul tău în urmă, când vezi gările pustii din localităţile în care nu opreşte niciun tren, când vezi terenurile uscate, când vezi doi îndrăgostiţi care se îmbrăţişează înainte ca unul din ei să plece la sute de kilometri, când vezi bătrâni cu rezultate de la RMN sau tomograf în mână sau femei cu peruci şi cu cearcăne maro şi îţi dai seama de unde vin şi ce boli pot ascunde, când vezi căţei mici pe câmpuri întinse, fără să aibă măcar un copac sub care să se adăpostească, când vezi clădiri sau fabrici prospere altă dată cu geamuri sparte şi fără uşi, în paragină, sau când cineva primeşte un telefon şi se schimbă la faţă sau îi dau lacrimile. am păţit-o eu, acum 2 ani şi ceva, când într-o conversaţie de câteva secunde mi s-a spus că o colegă dragă a murit. a fost cea mai tristă călătorie cu trenul pe care mi-o amintesc. după ea, a fost călătoria de după înmormântarea bunicului meu, sau călătoria spre Piatra unde o altă persoană dragă murise. cea mai mare tristeţe se leagă de moarte, ca de obicei...
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire