mardi 3 juin 2008

fara inima.



Sunt atat de fericit astazi,

de parca mi-as lua la revedere de la viata,

de parca mi-as baga in inima un mar ca sa nu mai bata ci sa stea dracului -

ca sa pot sa ma apropii de tine si sa-ti spun :

- Mai, ti-o fi sete

ia si tu si musca un mar!

(Nichita Stanescu)





lundi 2 juin 2008

fortuna labilis.

unui fat i se taie cordonul ombilical. cu acelasi cutit isi cresteaza jugulara, la douazeci si cinci de ani. o copila isi sparge balonul in tepii unui trandafir. toata frumusetea devine gretoasa, are miros intepator si este orbitoare ca soarele pe zapada. oamenii orbesc si se ucid, din dragoste, unul pe altul. omenirea merge invers si rujul de pe buze devine cancer la pancreas. o ultima tigara in mainile unui batran este o aripa spre iad. ne moare sufletul, zi de zi, ii aprindem lumanari, ca sa-l zareasca moartea in intuneric. totul se schimba, desertul este inundat de lacrimile camilelor iar iarba creste din cer spre pamant. patru actori stau in intuneric, pe podeaua prafuita a unei scene. si-au uitat scenariul vietii iar creierul zburat de glonte este ultima replica aruncata inimii.
insectele ne mananca din pupile, sangele ne este prins in butoaie si borcane, din care se infrupta parintii si fratii nostri. ne maturizam cu fiecare inchidere de ochi, cu fiecare strop de apa curs pe chiuveta ruginita, ne improscam cu pietre pretioase si cu bani, ne cosmetizam mizeria din pantaloni cu tocuri cui.
suntem sclavii umbrelor noastre si ne urmarim cu lanternele prin asternuturi. ti-a fugit pamantul de sub picioare si te crezi labil psihic; sau, mai bine zis, o soarta labila psihic. cazi in ispita propriilor tale dorinte si te transformi in cel mai paros paianjen, mergi pe acoperisurile caselor si scupi copiii cu plete lungi cat marele zid chinezesc. ne prindem pielea in cuie, ne rastignim pe ziduri de nepasare, de ura; viata noastra devine un Holocaust cenusiu, in care noi ne transportam propriile trupuri in crematorii cu miros de paine proaspata.
te trezesti la cinci dimineata si privesti ultimul rasarit de soare, pe sinele de tren. pielea iti vibreaza sub fierul rece si iti simti intreaga fiinta fiind pentru prima data. incepi sa fluieri si te razgandesti, pentru ca ar trebui sa-ti ridici salariul. zambesti lumii pe strada dar ei musca din tine, intr-un ritual urban, purificator. se spala in public de pacate, infruptandu-se cu sangele si trupul tau, te transformi intr-un Hristos dependent de nicotina si de plimbari prin parc.
te-ai gandit vreodata ca a tine o radiografie in fata ochilor e o cale sa afli ce se ascunde in tine? te-ai gandit vreodata ca, in timp ce nisipul ce-ti curge printre degete, un batran respira pentru ultima data? te-ai gandit ca firmiturile pe care calci in fiecare zi ar putea hrani o vrabie subnutrita? cand te-ai gandit ultima oara ca pasii tai pe un hol pustiu de spital innebunesc de spaima un copil imobilizat? cand te-ai bucurat ultima data ca n-ai fost tu cel care a fost omorat de un copac la ultima furtuna? mai trage o data la sorti cat si cum traiesti; loteria destinului are poarta larg deschisa.

timpul.


m-am nascut ieri si voi muri maine. am la dispozitie douazeci si patru de ore ca sa traiesc, sa iubesc si sa fiu fericita cat pentru saptezeci si ceva de ani. lumea mi-o strang, ca pe un cearsaf plic, o agat in cui si raman singura cu un ceas si o cana de cafea. laitmotivul vietii mele, Soarele, imi pazeste talpile picioarelor si ma incalzeste cat pentru o eternitate; Soarele, cel care m-a purtat de mana chiar si prin cele mai orbitoare, ascutite zapezi, imi va incinera trupul, iar vantul imi va imprastia cenusa in mare.
toate amintirile se dizolva ca zaharul in afea. un amestec de zambet dulce-amarui si o lacrima de pelin inunda intreaga camera, iar eu incerc sa ajung la mal, mereu, sa pot privi ceasul si sa cronometrez eu secundele finale ale existentei mele, ce alearga ca psihopatii. cand iau o gura de aer, incerc sa-l inghit, sa-l tin prizonier in gatul si in plamanii mei negri, sa ating, prin el, toate locurile unde am respirat, tot geamatul naturii, toata iarba pe care am mirosit-o si tot aburul de vin fiert pe care l-am cuprins intr-o deschidere de gura. marginea canii de cafea miroase a tigari, a buze, a sare din mare si a mandarine.
ninge in camera patrata ca o cutie, chiar la mijlocul lui iunie, ca si cum anotimpurile s-ar succeda cu fiecare ora ce trece, prinsa in plasa palmelor mele ca si fluturii. ninge si imi simt parul ud, ca in prima zi a anului, ca la prima ninsoare cu brate impreunate, imi ating nasul si il simt rece, inghetat, topit sub caldura striatiilor buzelor uscate.
marea imi este aproape, o aud cand asez capul pe podea; am trupul fragil ca un castel de nisip si oasele-mi sunt scoici cu forme neregulate. ma oglindesc pe suprafata cafelei amare, imi curge tot sangele din trup si cafeaua imi coloreaza gatul si pieptul. toate simturile innebunesc si se amesteca, imaginile se contopesc si toata viata mea de douazeci si patru de ore devine o electrocardiograma. liniile subtiri ce-mi contureaza trairile se aliniaza, asemenea unor copii spanzurati, orbi, surdomuti. inima se opreste odata cu ultima bataie de ceas, explodeaza in miliarde de cioburi, dar inca traiesc... beau ultimul strop de cafea si privesc zambind filmul vietii mele, care se opreste la cea mai inalta creasta. am murit fericita.

dimanche 1 juin 2008

uneori suntem toti copii.


şotron.






pentru ca nu trebuie sa-i lasam pe nesimtitii astia care au fixat ziua votarii chiar de ziua copilului sa o ignore si sane-o fure cu totul.
pentru ca inca ma simt copil.
pentru ca nu vreau sa-mi pierd vreodata copilaria.
pentru ca amintirile copilariei sunt nepretuite.
pentru ca toti copiii trebuie sa fructifice la maxim perioada asta.
pentru ziua asta in care primesc bomboane si carti de la parinti, an de an. si bucuria ramane aceeasi.
pentru ca am pijamale verzi cu buline si discuri de pick-up cu 101 dalmatieni, les bisounours, le roi barbar si bourriquet (carti de colorat), pentru ca inca mai citesc pagini din fratii grimm si inca mai desenez felicitari de 8 martie pentru mama.