vendredi 12 décembre 2008
privirea ta.
privirea ta mă roagă, mă sperie,
mă urcă şi mă doboară
pe dealuri de speranţe.
privirea ta e uneori paralelă cu mine,
când te privesc de sus,
ai genele încordate ca muşchii pântecului
unei mame,
iar pleoapele se unesc într-o atingere
diafană
cu eternitatea,
acea eternitate de lacrimi
şi de dansuri de umbre, de lumini,
acea bucurie de-a respira,
de inimi bătând sincron.
privirea ta
e-un infinit croit pe umerii mei,
privirea ta e lumânarea ce arde
pe masa lui Dumnezeu,
îmi arde şi mie sufletul,
când mă-nchin ei.
te plimbi cu privirea ta
pe drumul nemuririi, te rătăceşti
cu ochii în lacrimi, pe aripi
răsfirate-n pastelul cerului
prăbuşit pe podea.
scrii cu strălucirea pupilelor
pe filele cărţilor subacvatice,
iar în mine vuieşte încă
zgomotul inelelor
logodnicilor vertebraţi,
mergând pe-un fir de aţă deasupra mării.
privirea ta încă se leagănă
pe cioburi de stele,
mă ucide şi-mi dă viaţă uneori,
când construieşti, din trupul meu,
lumea.
mardi 9 décembre 2008
acasă.
acasă e acolo unde îmi bate
inima,
pe malul mării, pe un dig,
printre fire de iarbă sau nisip,
în noapte sau în colţul patului,
în camera cu trei pereţi:
gâtul, pieptul şi
braţul tău drept.
n-avem draperii, doar o
perdea de somn
dimineaţa, între genele tale lungi;
din firele descusute din cămaşa mea de noapte
ai făcut cel mai lung cearşaf,
înnodat la capete cu spuma undelor.
acasă e acolo unde la cină
facem dragoste şi însetăm
după gemete, şoapte şi lacrimi de fericire,
unde dimineaţa ne bate soarele
pe umeri şi ne-mbrăţişăm
muşcăturile de lobul urechii. noi n-avem
acoperiş,
pentru că ne place să strângem fiecare
picătură de ploaie, s-o lipim
lângă fotografiile din februarie iulie 2006,
fulgerele le întindem pe pâine
şi le ungem cu mierea amăruie din
vocea lui andrieş.
să-ţi mai zic despre a-casa noastră,
mansarda aceea din colţul străzii, cu vedere la
cea mai înaltă salcie din oraş,
în care stăm pe scaune şi ne uităm
-unul la altul-
cum clipim când se mişcă norii
şi ne coasem mâinile una de alta,
ca să ne batem cu bulgări de zăpadă,
cu nasurile roşii de dulceaţă
de cireşe amare.
se-nvarte podeaua cu noi,
pe ea s-au prăbuşit toate nopţile
cu pături reci, toate trenurile dus,
toată singurătatea şi lipsa
şi kilometrii,
pe podea ne prăbuşim şi noi, uneori
unul peste altul,
cu gânduri îngemănate, oase de sidef,
pleoape luminoase, şoapte îngânate
şi-o căldură la puterea a doua,
caldura de acasă.
înger rămas.



Daduse iarna-n primavara iar
Si sub un piersic scuturat de floare
Lasase nea de scoici ca un brumar
Si mic un inger inghetat la soare.
Parea, o randunica de clestar
Uitata jos de toamna migratoare —
Cu aripile-n cruce, tainic dar
Cazut din cer si care-n suflet doare.
Avea doi ochi ca boabe de margean,
Pe cap purta un cerc de alba luna.
Ca o icoana dintr-un schit muntean.
Fetita cea mai mica l-a vazut,
Plangand fugi in casa sa le spuna —
Si toti au ras si nimeni n-a crezut.
(Ion Pillat)
samedi 6 décembre 2008
clipe, descătuşări, respirări.
îţi curg lacrimile şi-ţi crapă obrazul stâng,
când cânţi la umărul meu
în formă de vioară.
te-mbrăţişez cu genele mele,
ca suliţele îţi intră în carne şi te crufic
peste mine.
îţi spuneam:
cel mai frumos ochi al meu vede cu încetinitorul
despică măruntaiele zilei
şi mai şi lăcrimează de la dermatograf;
dar tu îţi aranjai firele de păr
în balta de sânge a orelor,
te parfumai cu infinitul de sub asfalt
şi zâmbeai la aripile de pescăruşi, cochetai cu moartea
şi-i făceai cu ochiul mării.
închină-te la cea mai frumoasă
venă a mea,
liniştea să ţi-o aşez felii pe masă,
să facem tăcere în loc de dragoste,
iar în podul palmei adună-mi dermatograful
înecat în lacrimile naşterii urletului
clipei noastre.
când cânţi la umărul meu
în formă de vioară.
te-mbrăţişez cu genele mele,
ca suliţele îţi intră în carne şi te crufic
peste mine.
îţi spuneam:
cel mai frumos ochi al meu vede cu încetinitorul
despică măruntaiele zilei
şi mai şi lăcrimează de la dermatograf;
dar tu îţi aranjai firele de păr
în balta de sânge a orelor,
te parfumai cu infinitul de sub asfalt
şi zâmbeai la aripile de pescăruşi, cochetai cu moartea
şi-i făceai cu ochiul mării.
închină-te la cea mai frumoasă
venă a mea,
liniştea să ţi-o aşez felii pe masă,
să facem tăcere în loc de dragoste,
iar în podul palmei adună-mi dermatograful
înecat în lacrimile naşterii urletului
clipei noastre.
jeudi 4 décembre 2008
Inscription à :
Articles (Atom)


