de cand am venit de la mare, simtim amandoi mai intens. am realizat ca ne potrivim foarte bine chiar si in cele mai ascunse lucruri. nu cred ca am scris vreodata despre inceputurile relatiei noastre, asa ca o sa scriu cateva randuri, ca o poveste mica.
l-am vazut prima oara pe vampirefreaks.com, pe vremea cand eram eu o mica teribilista si ma credeam metalista. mi-au placut mult pozele lui de la munte si un desen facut de el, o poza in care canta la pian. i-am citit descrierea si am ramas impresionata de faptul ca asculta Cenaclul Flacara si multi alti folkisti pe care credeam ca nu-i mai asculta nimeni... eram intr-o perioada foarte aiurea, de dupa o despartire foarte dureroasa, eram cu cateva luni inainte de examenul de capacitate si nu-mi imaginam eu ca o sa-ncep vreo relatie noua. am inceput sa discutam pe mess si primele cuvinte pe care mi le-a spus au fost: "buna! esti stea?". am ras amandoi de eminescu si am realizat ca nu ne place deloc, am vorbit despre muzica si despre pasiunile noastre; le povesteam colegelor la scoala ca vorbesc cu un bucurestean pletos si ca-mi place mult de el, dar, bineinteles, nimeni nu ma lua in seama. de fapt, nici eu nu ma prea luam in seama. incepusem sa ne scriem lucruri adresate unui "TU" sau unui "EU", ne-am trimis si scrisori clasice, prin posta, iar intr-o zi mi-a trimis o chitara; tin minte si acum mutrele alor mei cand le-am spus ca "un prieten" din bucuresti mi-a trimis-o. au urmat perioade de incertitudine, pentru ca nu stiam niciunul ce simtim sau daca e posibil sa simtim ceva asa, fara sa ne fi vazut vreodata.
ne-am vazut prima oara in februarie 2006 si atunci ne-am logodit. era frig, pe munte, si ii abuream ochelarii cand il sarutam. atunci mi-am dat seama ca sunt indragostita! si atunci am realizat ca si el tine la mine, de-a venit tocmai de la Bucuresti sa ma vada pentru doua zile... atunci mi-a cunoscut si parintii si atunci am avut prima "masa in familie", la care am avut emotii imense.
relatia noastra a fost considerata totdeauna fara viitor, cel putin de cei care nu ne cunosteau indeaproape. asta pentru ca am avut si pauze in relatie, in care nu am facut decat sa ne dam seama cat de mult suntem legati unul de celalalt si ca nu putem fi cu altcineva, pentru ca mereu comparam relatia cu relatia noastra. ne-a fost greu, mai ales in perioada cand el dadea BAC-ul si nu ne mai vazusem de luni bune. recitesc mailurile vechi si stiu ca-i spuneam ca eu cred ca se apropie sfarsitul povestii... ca nu mai cred in viitorul nostru in doi... dar nu a fost asa, poate si datorita cerculetelor argintii ce ne stau pe degete.
am petrecut veri impreuna, vreo patru la numar: in prima vara, a venit el, in piatra, de doua ori la rand, dar cel mai frumos a fost cand nu erau ai mei acasa si a stat la mine; atunci ne-am logodit a doua oara, de data asta l-am cerut eu. si tot atunci, am putut sa-l privesc prima oara dormind langa mine, intr-o dimineata. au urmat, 3 ani la rand (inclusiv anul asta), vacantele in doi la mare... unde ne-am descoperit si ne-am redescoperit, unde ne-am daruit, unul altuia, cele mai extenuante nopti, cele mai frumoase rasarituri si cele mai multe 'te iubesc'-uri, spuse cu voce tare.
i-am cunoscut si eu parintii, am reusit sa-mi calc peste orgoliu si sa stau cateva nopti la el acasa, cand am avut ocazia sa merg in Bucuresti; aveam niste fluturi mari in stomac si ma temeam sa nu zic ceva gresit. ii cautam privirea cand eram, din nou, la "masa in familie"; dar, pana la urma, a iesit si asta bine. dupa ce-am facut si pasul asta, ne-am simtit si mai apropiati unul de altul, ca si cum lumea intreaga ne-ar auzi soaptele de dragoste, ca si cum universul ne-ar imbratisa, cu totul.
si acum sa revin la titlul post-ului. despre suflete pereche. da, stiu ca suna siropos si ca e un cliseu plictisitor, dar eu chiar asa il simt. mi-am dat seama de asta de nu mai putin de 7 ori. de atatea ori, ne-am spus "te iubesc" in acelasi timp. de atatea ori, ne-am pictat, unul altuia, cuvintele astea pe buzele celuilalt... nu pot sa compar cu nimic sentimentul acela; ma simteam implinita, iubita, sigura pe mine si pe noi, ma rascoleau amintirile frumoase si colorate, proiectam, fulgerator, planuri de viitor in doi. chiar am realizat ca ne potrivim si ne completam reciproc, chiar si atunci cand avem stari diferite sau facem transfer de energie, dimineata, cand unul e somnoros si altul striga "energiee" prin camera. imi place ca ne alintam chiar mai mult decat la inceput, cand ne feream de cuvinte mari si de declaratii curajoase. acum, mi se pare ca nu mai reusesc sa cuprind in cuvinte seci tot ceea ce simt pentru el, tot ceea ce imi ofera si toate starile pe care reuseste sa mi le dea, chiar si de la trei sute si ceva de kilometri distanta. ard focuri in noi atunci cand stam imbratisati si ne atingem, dar am invatat cum sa le si mentinem puternice, dupa ce ne despartim pentru o perioada.
nu credeam, daca m-ar fi intrebat cineva acum 3-4 ani de zile, ca voi ajunge in stadiul asta cu relatia mea, nici eu nu cred ca ii dadeam sanse prea mari. dar, acum, la doua luni distanta de momentul cand ma voi muta acolo, aproape de el, de momentul in care o sa ne vedem si noi in fiecare zi, nu-mi vine decat sa le dau peste nas celor care faceau misto de "relatiile la distanta", cele care n-au niciun viitor, pentru ca, nu-i asa, nu ne vedem si nu ne pupam non stop. am invatat, alaturi de el, ca nu lucrurile astea sunt esentiale, ci comunicarea, gandurile, bataile inimii, visele sincronizate, cuvintele frumoase si respectul unuia fata de celalalt, nevoia constanta de a primi "un semn" de la el, dorul si emotiile reintalnirilor, tristetea peroanelor de gara, unde stiai ca va reveni, peste ceva timp.
abia astept sa nu mai colectionam decat cartele de metrou si bilete de autobuz...nu mai vreau bilete de tren dus!
mi-a fost umarul pe care am plans, motivul pentru care mi-am dorit mereu sa fiu mai buna, scopul pentru care am luptat, a fost cel care m-a incurajat in cele mai oribile momente si care mi-a raspuns la mesajele copilaroase din cele mai nebune ore ale diminetii. e cel cu care vreau sa pun lumea la cale. cel care nu m-a facut sa plang decat de dor sau de fericire.
"as vrea sa-ti intru in sange..."
mardi 11 août 2009
lundi 10 août 2009
dacă...

dacă vreau s-aud marea,
e de-ajuns să-mi lipesc
urechea
de pieptul tău
şi să mă las stropită
de valuri de respirări dulci.
dacă vreau să compun poezii
din fărâme de lună,
îţi muşc degetele, unul câte unul,
iar cerul e roşu,
rostogolindu-ne cu soarele spre el.
mi-e de-ajuns să-ţi aud
visele tropăind
pe un nor tivit cu dantelă.
m-atârni de tâmpla ta
şi alunec uşor pe două cute
zgâriindu-ţi pielea.
dacă aş vrea să îmbrăţişez infinitul,
te-aş ţine de mână
şi ne-am împleti coşmarurile
monosilabice.
dacă aş vrea să-ţi intru
sub piele,
aş fi un mililitru de apă sărată
cusută pe urme de bronz.
să-ţi cânt fiecare zgârietură
din călcâie,
să-ţi mângâi o pată din iris,
să-ţi sperii somnurile,
să-ţi desenez trupul gol
în te iubesc-uri
închise într-un sân alb,
să-ţi netezesc tresărirea,
să-ţi beau ultimul suspin,
să-ţi înghit prăbuşirea.
dacă aş vrea să-mi colorezi zborul,
te-aş despărţi în silabe verzi,
legănând soarele
pe genele-ţi lungi.
dacă am putea să-mpărţim
nemurirea
în jumătăţi sângerânde,
am atinge cu degetele mici marea,
topind sincron,
în fâşii de lumină,
şoapte nespuse.
nu-i nimic...






ma apuca, uneori, un dor si un chef spontan de facut fotografii. si pozez aproape orice: pe mama, pe tata, pe bunici, cateii, flori, cerul, nori, pietre, maini, degete, fire de iarba mai ciufulite. de-aici a si inceput dragostea mea pentru fotografie: dintr-o joaca. ma tot strambam in fata webcamului si-mi placea sa studiez surse de lumina, unghiuri, sa ma joc cu zoom-ul. pana am primit primul aparat foto, cel cu care am facut cele mai faine chestii, desi era un aparat din-ala, de "calatorie". cred ca am fost si o sa raman mereu asa de mandra si o sa ma incapatanez sa nu urmez niciodata vreun curs foto: in primul rand, pentru ca nu vreau sa devin profesionista si nu vreau sa fac din asta vreo meserie (urat!), iar, apoi, pentru ca eu consider ca o fotografie trebuie sa transmita ceva mai mult decat niste detalii tehnice, moduri de focalizare si timpul de expunere. ma lasa absolut rece si indiferenta toate dezbaterile fotografilor profesionisti despre aparate cat mai performante, cu nu stiu cate setari si proprietati... pentru ce, daca n-ai ochiul format si nu poti sa faci din creier un aparat foto, cel mai performant posibil? pentru ce, daca nu stii sa comunici cu cel pe care-l fotografiezi, sa-l radiografiezi doar dintr-o singura privire si sa-i surprinzi o bucatica de suflet, o bucatica din ce are el mai bun, intr-o imagine? mi-e sila cand vad pitipoance purtand 350D-ul dupa ele, iar fotografi care promit enorm, inca lucrand pe film! (da, da, stiu ca fotografia pe film e cea mai dificila si cea mai frumoasa. si eu o apreciez cel mai mult. dar ei o fac pentru ca nu au posibilitatea de mai mult, de altceva...)
mi-aduc aminte cat de mult imi placea sa fac fotografii la Reconstructia (o fosta fabrica din oras, la 3 minute de blocul meu)... mai trec, uneori, pe langa ea (desi au mai ramas doar bucati mari de ciment din monstrul ce era) si imi aduc aminte de peretii albastri, scrijeliti, de scarile acoperite de var, de metalele ruginite, din care rasareau cateva papadii timide. asa ca am fotografiat ieri cateva flori de-ale mamei, avem o gradina mica-mica in fata casei, in care a pus mai mult suflet ca in orice. cred ca si de-asta florile sunt atat de frumos colorate, pentru ca ii zambesc in fiecare zi. oamenii care iubesc florile si animalele au, intr-adevar, un suflet mare, aerisit si curat.
am fost ieri in cimitir si am gasit un pui de catel, jucaus si dintos, caruia abia ii gaseai putina carne printre oase... m-a emotionat atat de mult privirea lui si mi-era asa de ciuda ca nu port mereu cu mine vreun biscuite sau vreo bucata de paine... l-am lasat acolo, dupa ce i-am dat putina apa si m-am gandit toata noaptea la el. dar azi o sa ma duc inarmata cu o cutiuta de lapte si cu mult pedigree. mi se pare odios sa parasesti intr-un loc pustiu un pui de catel, care e, la urma urmei, un suflet. e ca si cum ai parasi un nou-nascut intr-o ghena. pur si simplu odios... daca as avea multi-multi-multi bani, as face zeci de adaposturi pentru animale si as cumpara tone de saci de mancare pentru ei! de-aia joaca bunica-miu la loto in fiecare duminica, de vreo 20 de ani incoace.
m-am apucat de recitit "Invitatia la vals", de Drumes. e cartea noastra. si mi se pare ca fiecare fraza de dragoste ni se potriveste si seamana, cumva, cu povestea noastra. am subliniat, cu un creion albastru, cam jumatate de carte. chiar si cele mai siropoase declaratii de dragoste mi se par potrivite pentru a deveni aforisme.
m-am indragostit de melodia asta de la Pasarea Colibri. de cum suna vocea Motului, de instrumentatie... imi da un sentiment de aer curat, de libertate, de buze sarate si de dans in asfintit. pe melodia asta am plecat, in penultima seara, de la "Folk you", cu el de mana, dansand si cantand, cu necunoscutii de pe faleza, "dar nu-i nimic, asta e!". ce tanara, libera si iubita m-am simtit atunci!
vendredi 7 août 2009
copacii fara padure...

TATIANA STEPA
( 21 aprilie 1963 - 7 august 2009 )
( 21 aprilie 1963 - 7 august 2009 )
pentru mine, Tatiana Stepa a fost mereu un model, o femeie puternica in adevaratul sens al cuvantului, o mama exemplara si de o sensiblitate rara. nu trebuie sa-i cunosti chipul sau biografia ca s-o recunosti. e de-ajuns sa-i asculti doua-trei versuri... vocea ei ti se asterne greu peste suflet. cand e liniste si bate vantul si o auzi cantand despre "copacii fara padure" sau despre "iubirea de lut", cand se plange ca "totusi vine toamna" sau isi plange durerea in "singuratate", intr-un "vals al zilelor pustii", iti dai seama ca talentul ei e de undeva de dincolo de noi. a fost, este si va fi un exemplu de artist adevarat... care a reusit sa alunge si cea mai urata furtuna, in ultimul recital al ei de la "folk you"...
ma bucur si sper ca televiziunile sa nu faca un circ din moartea ei.. ea n-a facut o telenovela din viata ei, desi a suferit mult. a suferit demn, in tacere, si-a strigat singura durerea in intuneric, si-a exprimat-o doar prin versuri si prin muzica.. merita doar aplauzele de final, chiar si din partea celor care n-au ascultat-o niciodata.
cred ca lumea (si, mai ales, muzica) va fi putin mai rea fara Tatiana Stepa... e greu cand din ce in ce mai multi oameni buni ne lasa singuri.
Dumnezeu s-o odihneasca!
ma bucur si sper ca televiziunile sa nu faca un circ din moartea ei.. ea n-a facut o telenovela din viata ei, desi a suferit mult. a suferit demn, in tacere, si-a strigat singura durerea in intuneric, si-a exprimat-o doar prin versuri si prin muzica.. merita doar aplauzele de final, chiar si din partea celor care n-au ascultat-o niciodata.
cred ca lumea (si, mai ales, muzica) va fi putin mai rea fara Tatiana Stepa... e greu cand din ce in ce mai multi oameni buni ne lasa singuri.
Dumnezeu s-o odihneasca!
mercredi 5 août 2009
folk you 2009.

"dincolo de orice vama,
dincolo de da sau nu,
dincolo de toata lumea...
folk you!"
am avut norocul sa ajung anul asta la Festivalul de folk "Florian Pittis". mi-am dorit asta inca de la prima editie, tin minte ca vanam dvd-urile ce apareau cateva luni mai tarziu, sa vad ce s-a intamplat acolo macar inregistrat... insa nu se compara cu emotia de a sta pe plaja si de a canta in cor cu lumea ce asculta muzica asta divina, cu oameni simpli care mai citesc, din cand in cand, cate-un vers sau cate-o carte. a meritat totul festivalul asta...frigul, raceala de dupa, nasul infundat si pastilele de acum...
sa scriu putin despre Vama. Vama Veche. am ajuns la concluzia ca locul asta are o reputatie prea proasta pentru ceea ce este... intr-adevar, sunt multi ciudati (ca peste tot), betivi si drogati (la fel), insa macar sunt betivi simpatici, nu cocalari de mamaia care zac pe sezlonguri cu ochelarii de soare 'de firma'. imi place in vama ca-s multi catei pe plaja, care vin la tine si asteapta sa-i mangai, care se aseaza pe prosopul tau, imi place ca lumea e linistita si se vede ca se simte libera si poate putin mai tanara, imi place ca faleza e foarte animata toata noaptea, imi place tot curcubeul de culori, hainele si cerceii. am ramas cu cateva amintiri palpabile foarte frumoase... o rochie foarte hippie si doua perechi de cercei. mi-a placut ca nu e obositoare, ca alte statiuni, ca nu e muzica ce bubuie pe plaja... pacat doar ca sub apa sunt (aproape) numai pietre maaari si putin nisip. calcaiele mele au suferit putin.. dar, per total, chiar e frumos in vama...pentru ca nu m-a deranjat nimeni, pentru ca am vazut oameni frumosi si zambitori... si mi-a mai placut la rasarit, cand vedeam grupuri-grupuri dormind unii pe altii sau bandu-si ultimii bani, mi-a placut ca am dansat pe "lost song" de la cat empire si ca am asteptat Soarele somnoros pe "alegria" de la cirque du soleil, m-am simtit mica mica, energica si vesela ca atunci cand m-am dat intr-un carusel pentru prima oara.
ce m-a impresionat cel mai mult la "Folk you" sau festivalul "Florian Pittis"? pauzele dintre artisti, cand lumina se stingea si doar un scaun gol era luminat pe scena. cand Motu Pittis era acolo si ne invita sa cantam cu el "Vinovatii fara vina" sau "Vanare de vant", cand ne mai recita "Sunt tanar, doamna, tanar", cand toata lumea se ridica in picioare si aplauda la nesfarsit. chiar simteam ca stelele se misca odata cu acel cor de palme, ca versurile sunt coborate de dincolo de nori. nu m-am mai simtit de mult atat de libera, atat de linistita, departe de orice gand negru, ascultand si cantand, alaturi de el, melodiile ce ne-au legat mai mult si mai mult.. il tineam in brate si parca ne cantam unul altuia, parca existam doar noi doi, unul pentru altul, cu marea in stanga, nisipul in jurul nostru si voci de ingeri in urechi..
mi-a placut mult de tot Stefan Hrusca, cred ca toata lumea l-a asteptat; a fost incredibil cum toata lumea era extaziata de cantece precum "Treceti, batalioane romane, Carpatii" sau "Tu, Ardeal". mi-a mai placut (ca intotdeauna) Emeric Imre, un artist ce l-am descoperit acum...2-3 ani, dar ale carui melodii imi dau intotdeauna o stare speciala, de dans si de ameteala placuta. mi-a mai placut Tatiana Stepa, care a impresionat pe toata lumea prin puterea ei de a merge mai departe, calcand parca in picioare norii de furtuna ce se adunasera pe cer... ea chiar a reusit sa alunge furtuna, cum bine a zis Maria Gheorghiu! pe Alifantis si pe Seicaru am dansat cel mai mult, pe melodiile lui Ducu Bertzi am ragusit... iar Iris... chiar au fost o surpriza extraordinara pentru toti! desi a fost un festival de folk, cu siguranta au fost cei mai aplaudati! dar si Baniciu, cu melodiile celebre de la Phoenix... la fel si Andries, care a uitat strofa a doua de la un cantec :)) si a amuzat pe toata lumea cu cantecelele lui scurte-scurte, dar si Ada Milea, care a facut misto, foarte subtil, de Hrusca.
nu mi-a placut ca Dinu Olarasu a cantat atat de putin... si ca n-a fost trecut pe afis! noroc ca a compus el imnul si l-am auzit in fiecare seara, ca as fi fost si mai dezamagita... la fel si Maria Gheorghiu. ca n-a chemat-o lumea la bis. nu prea mi-a placut repertoriul ales de Tudor Gheorghe, desi el a fost ironic si savuros ca de obicei. nu stiu de ce, dar nu am simtit ca s-au potrivit doinele cu atmosfera aceea... (dar poate eram eu prea exasperata de cocalarii din fata mea care il injurau)
in ochii mei, festivalul asta a insemnat liniste, muzica buna, versuri, poezie, chitara, cantat pana la 3 dimineata, armonie, echilibru... chiar m-am simtit mai bine decat la orice alt concert la care am avut sansa sa particip. poate pentru ca majoritatea oamenilor din "public" erau ca o mare de prieteni care isi zambeau si vorbeau aceeasi limba, pe acorduri de chitara. poate si pentru ca marea cea draga mie era atat de aproape... si el ma tinea in brate. si am putut sa ne reactualizam amintirile comune si sa ne cantam unul altuia, soptit, la ureche..
pana la anul, tine minte: sfarsitul nu-i aici!
Inscription à :
Articles (Atom)
