
nu obisnuiesc sa scriu despre moarte. nu obisnuiesc sa scriu despre oameni dragi care mor. nu suport gandul mortii si nici toate lucrurile ce decurg din asta: durere, lipsa, negru, suferinta, un mare gol ce ramane in urma...
am inceput facultatea cu putina nesiguranta si frica, gandindu-ma ca o sa dureze mult pana imi voi face prieteni. n-a fost asa, au fost doua-trei persoane care chiar mi-au intrat la suflet. stii cum e sentimentul acela ca ai cunoaste pe cineva de o viata? ca i-ai putea impartasi lucruri care nu se impartasesc oricui? cineva care iti confera incredere si siguranta... care este atat de mult ca tine. M. era una din acele persoane. o cunosteam doar de patru luni si imi pare rau ca a trecut doar asa putin timp. eram sigura ca ne asteapta niste ani de facultate plini de toate lucrurile firesti care se-ntampla de obicei in anii astia frumosi. imi pare rau ca nu am cunoscut-o mai devreme. M. era un om frumos, asa cum rar intalnesti, care se lipesc de tine aproape fara sa vrei. ii placeau mult filmele lui Tim Burton, cartile si muzica buna, filosofia, facea niste fotografii tare frumoase, vorbea o engleza impecabila, spunea cele mai bune bancuri, avea cele mai speciale accesorii si avea un ras molipsitor. era un om in care vuia tineretea, placerea de a trai, grija pentru mediu (o sa tin minte cum ii "taxa" pe cei care aruncau hartii pe jos), era un om care chiar TRAIA. cu discretie si bun simt, fara sa-i deranjeze pe cei din jur.
e nedrept... e nedrept ca un TANAR sa moara. de ce, de ce sa mori la doar 20 de ani, cand viata de-abia incepe sa ti se dezvaluie in fata, cand incepi sa descoperi sute si sute de mii de lucruri si sute de oameni? de ce? asta e intrebarea.
e tare nedrept si dureros. ma marcheaza pana si stirile pe care le vad la televizor, despre tineri morti in accidente... ce poti sa mai zici atunci cand primesti un telefon in care ti se spune ca un PRIETEN a murit? tacere... si un nod mare in gat. o sa am toata viata regretul ca singura amintire 'fizica', palpabila care sa-mi aminteasca de M. este o pereche de cercei daruiti asa, fara motiv. un lucru mic, ce m-a facut sa-mi dau seama ca sunt oameni cu adevarat speciali, pe care trebuie sa-i respecti si de la care ai ce sa inveti in fiecare zi. cred ca M. va face fotografii frumoase de acolo, din ceruri... si ca va avea grija de natura si de noi toti..
trebuie sa invatam cu totii ceva din loviturile astea... trebuie sa avem mai multa grija de noi si de ceilalti, sa valorificam fiecare clipa in care ne bate inima, sa nu ne mai grabim atat... spre ce ne tot grabim? moartea isi ia tributul cand te astepti mai putin...
nedrept...
