jeudi 8 mai 2008

inima unei mame

“Inima unei mame este un abis în adâncul căruia se află pururea o iertare.”

(Honoré de Balzac)


Majoritatea fiintelor umane considera, la unison, ca vocea sangelui se face auzita in orice familie, in orice situatie, indiferent de gravitatea ei. Indivizii cu care intram in contact, zi de zi, in societate, sunt personaje calatoare in viata noastra, care nu au obligatii si nici sentimente nesfarsite in timp.

Singurele persoane de care suntem fiecare legati, inca din prima secunda de viata, sunt parintii. Deoarece din pantecele mamei iesim pentru a respira prima gura de aer si pentru a vedea prima raza de soare, ne simtim mai apropiati de aceasta, pentru ca suntem carne din carnea ei, avem trasaturi accentuate mostenite de la fiinta care ne da nastere. Inca din acel moment, mama este persoana care isi modifica intreaga structura a personalitatii dupa dorintele si asteptarile noastre, se sacrifica pentru bunastarea si implinirea noastra, indreptandu-si toate drumurile spre cararea noastra ingusta.

Bataile inimii unei mame se sincronizeaza cu cele ale copilului ei, lacrimile sale se unesc, in cadere, cu cele ale copilului, intreaga suferinta a ei inghite, ca o mare involburata, orice suspin de copil. Dincolo de orice greseala a copilului, de orice pas calcat stramb, mama ne poarta pe umerii ei toata frustrarea, negarea, furia, tristetea, dorul, suferinta. De multe ori, aceasta isi pastreaza privirea senina si culoarea in obraji, pentru a o privi in ochi si a gasi raspunsurile sau invataturile de care avem nevoie, desi in sufletul ei se dezvolta intregi uragane.

Iertarea este un fenoment rar intalnit in zilele noastre, cand fiecare isi apara propriul interes si nu se preocupa de raul celuilalt. Pot exista prietenii de lunga durata, iubiri patimase, sefi, ajutoare, colaboratori; dupa o perioada de timp, trecem cu totii, unii pe langa altii, fara sa ne privim in ochi, fara sa fi invatat sensul sentimentelor pure, sentimente care depasesc limita interactiunilor sociale, sentimente si trairi care se pot analiza doar ascultand cu atentie vocea neintrerupta, suava a sangelui mamei.


ochii in pamant?


“Cel care merge cu ochii în pământ se vede pe sine mai bine decât acel care se potriveşte în oglindă.”
(Nicolae Iorga)

Cand un om merge cu ochii in pamant, se interpreteaza ca fiind un gest de piosenie, de regret, nevoia de a arata celorlalti comiterea unei greseli, precum si dorinta de eliminare a acesteia. Cea mai buna metoda de indreptare a unei greseli, careia omul ii este supus, este de recunoastere a acesteia. Privind in profunzimea lucrurilor, se pot determina motivele care au determinat un anumit lucru aflat in conflict cu normele morale, se pot determina si efectele precum si solutiile.


Fiind oameni, ratiunea cu care suntem inzestrati poate fi inselata uneori de instinct, astfel ca ne ratacim intr-un tunel al carui capat il putem gasi chiar noi. Greseala este umana si inevitabila. Din orice greseala, tragem singuri o concluzie si retinem lucrurile esentiale, pentru a o evita, in viitor. Prin greseli, ne cunoastem singuri, ca oameni, ne cunoastem limitele si reactiile in situatii dificile. Cele mai durabile invataturi si imbogatire a experientei personale se realizeaza prin intermediul greselilor, in urma carora constientizam ce tip de caracter ne defineste, in urma carora primim palme puternice de la viata.

A ne potrivi in oglinda inseamna a ne crea o imagine falsa despre sine, a ne imbunatati aspectul exterior, pentru a atrage atentia celorlalti sau pentru a ne simti bine in propria piele. Deoarece nu reusim sa ne cunoastem slabiciunile, limitele, partile intunecate ale personalitatii noastre, suntem predispusi greselii la orice pas, ajungand, pana la urma, sa cadem din nou cu ochii in pamant si sa reflectam mai intens asupra propriei fiinte.

Pentru a primi de la cei din jur un tratament sincer, onest, corect, este nevoie sa fim sinceri cu noi insine, sa fim capabili sa ne iubim si sa ne detestam, in acelasi timp, in functie de greselile pe care le comitem. Daca ajungem sa ne inselam, chiar pe noi insine, cu o forma perfecta, fara fond real, vom cunoaste dezamagirea mult mai frecvent decat oamenii care merg pe strada cu ochii in pamant.



despre minciuna.

“Cine spune minciuna, întâi obrazul îşi ruşinează, iar, pe urmă,
sufletul îşi ucide.”


(Dimitrie Cantemir)


Minciuna a devenit, de-a lungul timpului, un viciu. Odata cu prima minciuna spusa, in copilarie, se creaza un precedent periculos pentru o dependenta nedeterminata. Minciuna este o deformare a adevarului, care trece prin filtrul propriei personalitati si capata dimensiuni diferite, in functie de obiectivele ei.

Motivele care stau la baza minciunii, ca element abstract, pot fi dorinta de ascendenta in ierarhia sociala, obtinerea anumitor beneficii, patrunderea intr-un anumit grup social sau o indulcirea sau colorarea realitatii, deseori cenusii. Fara sa ne dam seama, mintim in fiecare zi, creandu-se un mecanism indestructibil, mintim pentru a fugi de adevar sau mintim pentru ca deja nu mai constientizam acest lucru.

Efectele unei minciuni, in majoritatea cazurilor, nu sunt imediate, depinzand de constiinta, demnitatea si normele sociale ale individului, culminand cu educatia acumulata. Mitomanii experimentati reusesc sa evite privirea interlocutorului, au stapanire de sine si tarie de caracter, fiind din ce in ce mai putine cazurile in care se mai distinge un obraz rosiatic in urma unei distortionari a adevarului.

Desi nu constientizam momentele in care nu vrem sau nu putem sa recunoastem adevarul care nu este in conformitate cu asteptarile noastre, aceste fisuri ale onestitatii se adancesc tot mai mult, devenind rani adanci in intregul caracter, in intreaga fiinta, pe plan spiritual. Se creaza o sinapsa de minciuni, care se transforma in microbi si ne dicteaza creierul, ni-l seteaza pentru o noua serie de greseli, de cele mai multe ori inconstiente.

Este necesar sa ne intrebam mai des “de ce mintim?”, sa ne dam propriile raspunsuri si sa ne realizam propria radiografie a caracterului. Doar asa vom gasi tratamentul ce trebuie urmat pentru eliminarea nocivitatii acestei maladii umane - minciuna.





mercredi 7 mai 2008

autoportret într-o oglindă spartă.



Viaţa unui om este o gură de aer.


Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.


Prietenia este asemenea unei iubiri fara aripi…


Cred ca lumea a fost prea mare pentru mine. In schimb, o lume redusa la " doi" mi s-a parut ideala.

Voi care va intoarceti acasa si dupa ce-ati inchis usa spuneti "buna seara", voi nu stiti ce inseamna sa intri pe o usa tacand.


(Octavian Paler)





lundi 5 mai 2008

flashback.

da... incep sa cred ca devin nepasatoare, pasiva, blazata. cea care este caracterizata de toti cu cuvantul 'responsabila' bea cafele peste cafele, incearca sa-si tina ochii deschisi, face orice altceva numai sa nu invete. si nu e pentru ca nu vreau, ci pentru ca vacanta asta a avut efect invers asupra mea. sunt mai obosita decat ma simteam dupa o luna si ceva de scoala, abia pot dormi noaptea si daca nu pot dormi, ma gandesc la tot felul de tampenii. si zambesc cand imi aduc aminte de lucruri faine si palpitante, de vacante, petreceri si betii.
ok, am doua teze la un interval de o saptamana si habar n-am cu ce sa incep. e cel mai aiurea sa-ti gasesti ceva cu care sa incepi. (d-aia ziceam eu ca detest inceputurile - de an, de clasa, de vacanta, de proiecte, de teme etc etc.) daca deschid cartea de economie, incep sa fac rime stupide intre cuvinte care n-au - aparent - nicio legatura. asa ca prefer sa ma afund in cana mea mare de cafea si in "Eseuri de indragostit" ale lui Alain De Botton. aseara ma chinuiam cu cateva notiuni de teorie literara despre clasicism, romantism, simbolism, ma rog, ati trecut/treceti cu totii prin asta; dar bineinteles ca am gasit un lucru mult mai bun si mai util de facut - am mancat pufarine si m-am uitat la snooker. cred ca daca-l vad pe Ronnie jucand, e mai instructiv pentru mine decat zeci de foi scrise aiurea. (chiar ma gandeam daca ma va intreba cineva, candva, undeva, la vreun interviu de angajare, ce elemente filosofice se regasesc in "Luceafarul" sau in ce an a publicat Mihai Eminescu prima poezie si in ce revista-obscura-cu-nume-kilometric)
si cum ziceam ca nu pot dormi noptile, stand in pat si urmandu-mi traditia de miscare in pat din fiecare seara (pe partea stanga, apoi pe spate, apoi dreapta, apoi pe fata), imi vin in minte tot feluri de flashuri, imagini si senzatii pe care nu le (re)traiesc in fiecare zi.
cum ar fi:


pantaloni albastri de la mare, picior
cafeaua cu miros de buze dupa fumat,
par ud pe umeri,
aburi,

bucuresti, lipscani,
un pod improvizat din lemn,
mama lui, bucatarie,
holul lui,

zgarietura de nisip ud sub blugi,
geam deschis, vant de iulie,
gustul unui cappucino baut in bucuresti,
straduta de langa Cismigiu,
atingerea unui stavilopod,
gust sarat de mare,

oglinda stearsa cu mana,
asprimea cimentului de pe balcon,
fusta udata de slip ud,
pata de soare de asfintit pe obrazul lui,
vant cald pe talpi spanzurate pe marginea balconului,
caine cu botul pe labe,
o poza cu siluete, la rasarit



...si vor continua, probabil. acum imi fac curaj si deschid, totusi, un manual (nu pot numi carti niste obiecte de tinut in mana - cred ca de la asta vine 'manual' -, care contin zeci de definitii ciudate si lucruri simple spuse cu multe cuvinte, care nu ne vor folosi, evident, in viata).
sau poate o sa ma servesc cu o portie bine meritata de somn.