Întrebarea pe care nu am rostit-o: (si pe care nu cred c-o voi rosti vreodata) catre parinti, "in ce locatie si pe ce fundal sonor m-ati conceput?"
Greşeala pe care nu mi-o iert: ca am gandit uneori lucruri urate si violente despre persoane dragi. ce sa-i fac daca-s impulsiva si vulcanica? la nervi, spun lucruri care ma afunda si mai rau in mocirla.
Am plecat, deşi ştiam că pentru totdeauna: dintr-un internet cafe friguros si cu mult praf pe ecranele calculatoarelor, unde am aflat ca "prietenul" meu deja era cu alta. era pe vremea cand incepusem eu sa invat lucruri despre baieti, cand umblam pe mIRC si mai existau inca internet cafe-uri in oras.
Am tăcut: de multe ori, din bun simt, in fata unor persoane net inferioare. mi-e sila sa ripostez prostilor, e ca si cum i-as incuraja si le-as prelungi durata de nesimtire.
Regret: ca nu le-am dat mai multa atentie si afectiune unor anumite persoane dintr-o anumita perioada din viata mea. (sper doar sa le-o pot acorda in viitor, intr-un alt cadru)
Defect dintotdeauna: pun intotdeauna raul inainte. poate e si pesimism, poate e si paranoia, dar am stresat si stresez destui oameni cu chestia asta.
Îmi lipsesc: blocul in care am copilarit, insula din Bacau, copiii cu care m-am jucat si care acum, bineinteles, sunt oameni mari (liceeni, studenti, angajati, casatoriti sau arestati). imi lipseste strudelul cu mere de dupa gradinita, bulinele rosii agatate de perdea, bancuta pe care desenam, de pe balcon, primele cafele (slabe ca un ceai) baute cu prietenele bunicii, jocurile si cuvintele inventate. pe scurt, imi lipseste toata copilaria mea.
Am renunţat: la balet, in clasa a treia, din cauza unui instructor batran, ochelarist, cu voce groasa si maini paroase, care ne loveau mereu gleznele.
Am pierdut: prieteni, sanse, concerte, cercei, reluari de emisiuni la televizor, brichete, ani, un bunic, lacrimi, dupa-amiezi. am pierdut si vremea, de prea multe ori.
Am uitat: cum e sa-ti faci temele in stilul clasic, scriind cu stiloul pe hartie pagini intregi, desenand grafice si figuri la mate sau la chimie. ah, ce dor.
Am aruncat: la gunoi frunze, toamna, desi ceva din mine aproape ma-mpiedica. am aruncat primele "poezii" scrise de mine, intr-o criza adolescentina. si am aruncat bonuri si chitante pe care le pastram, din fiecare loc in care mergeam, dupa ce a aflat mama ca fumez.
Nu am ştiut: ca linistea din familie si un om care sa-ti spuna 'te iubesc' in fiecare zi, plus toate lucrurile simple, la care unii nici nu s-ar gandi, sunt singurele lucruri de care am nevoie ca sa ma autointitulez "fericita", sa am incredere in mine si sa continui sa zambesc sincer oamenilor pe strada, chiar daca prea putini imi raspund.
În fiecare noapte: visez cu ochii deschisi, macar cinci minute. cum o sa fie slujba mea, cum o sa invat sa gatesc si o sa-mi astept sotul acasa cu o cina simandicoasa si calda, cati copii o sa am si cum o sa-i cheme. vise mari, in secvente rapide, ca sa ma ia somnul.