lundi 21 septembre 2009

o privire cat un basm.



i-as fi facut mult mai multe fotografii, pentru ca mi-a transmis liniste, prin culoarea ochilor, mainile impreunate si sinceritatea gesturilor. participa la slujba dintr-o biserica mica, alaturi de niste maici. cred ca un copil nici nu trebuie sa spuna prea multe cuvinte pentru a te impresiona si pentru a-ti transmite ceva frumos. curatenia sufletului lor se simte, vibreaza in aer intr-o singura intersectie a privirilor. as vrea ca toti copiii din lumea asta sa zambeasca mereu si sa-si traiasca fiecare nazbatie la timpul ei, fara teama, constrangere, griji, cuvinte si ganduri de om mare.
copiii imi dau mereu o stare de bine si mi-au colorat multe zile in care interiorul meu urla ca viata n-are rost. ce n-as da sa fim toti niste benjamin buttoni, ale caror ceasuri sa mearga inapoi si sa ne nastem batrani, sa intinerim si sa gustam din viata in sens invers, ca si cum am arunca, in fiecare an, o alta lumanare de pe tortul aniversar. si sa uitam, pe zi ce trece, cuvintele.
nici macar nu stiu care ii e numele. ar putea fi Ina, Maria, Mara, Ilinca sau chiar Veronica (pentru ca astea-s numele care imi plac mie mult). mi-ar placea sa ma intalnesc cu toti oamenii necunoscuti pe care i-am fotografiat vreodata si sa le dau fotografiile, sa le poarte in portofel sau in buzunare sau sa le trimita prin posta bunicilor, ca pe niste carti postale. nu se stie niciodata. mi-e draga vorba aceea: "ce mica e lumea!".

liniste...









Manastirea Varatec, judetul Neamt.

minuni.








daca as avea multi multi bani, as construi zeci de milioane de adaposturi pentru animalele strazii...
iar daca nu as fi avut deja 3 catei acasa, cu siguranta i-as fi luat pe nazdravanii astia fara sa ma gandesc de prea multe ori.
ma intreb: cat de inuman trebuie sa fii ca sa parasesti fiintele astea intr-o padure, chiar langa un drum foarte circulat...?
unii romani chiar isi merita soarta, dupa ce fac lucruri din-astea.

vendredi 18 septembre 2009

puncte puncte.



Întrebarea pe care nu am rostit-o: (si pe care nu cred c-o voi rosti vreodata) catre parinti, "in ce locatie si pe ce fundal sonor m-ati conceput?"

Greşeala pe care nu mi-o iert: ca am gandit uneori lucruri urate si violente despre persoane dragi. ce sa-i fac daca-s impulsiva si vulcanica? la nervi, spun lucruri care ma afunda si mai rau in mocirla.

Am plecat, deşi ştiam că pentru totdeauna: dintr-un internet cafe friguros si cu mult praf pe ecranele calculatoarelor, unde am aflat ca "prietenul" meu deja era cu alta. era pe vremea cand incepusem eu sa invat lucruri despre baieti, cand umblam pe mIRC si mai existau inca internet cafe-uri in oras.

Am tăcut: de multe ori, din bun simt, in fata unor persoane net inferioare. mi-e sila sa ripostez prostilor, e ca si cum i-as incuraja si le-as prelungi durata de nesimtire.

Regret: ca nu le-am dat mai multa atentie si afectiune unor anumite persoane dintr-o anumita perioada din viata mea. (sper doar sa le-o pot acorda in viitor, intr-un alt cadru)

Defect dintotdeauna: pun intotdeauna raul inainte. poate e si pesimism, poate e si paranoia, dar am stresat si stresez destui oameni cu chestia asta.

Îmi lipsesc: blocul in care am copilarit, insula din Bacau, copiii cu care m-am jucat si care acum, bineinteles, sunt oameni mari (liceeni, studenti, angajati, casatoriti sau arestati). imi lipseste strudelul cu mere de dupa gradinita, bulinele rosii agatate de perdea, bancuta pe care desenam, de pe balcon, primele cafele (slabe ca un ceai) baute cu prietenele bunicii, jocurile si cuvintele inventate. pe scurt, imi lipseste toata copilaria mea.

Am renunţat: la balet, in clasa a treia, din cauza unui instructor batran, ochelarist, cu voce groasa si maini paroase, care ne loveau mereu gleznele.

Am pierdut: prieteni, sanse, concerte, cercei, reluari de emisiuni la televizor, brichete, ani, un bunic, lacrimi, dupa-amiezi. am pierdut si vremea, de prea multe ori.

Am uitat: cum e sa-ti faci temele in stilul clasic, scriind cu stiloul pe hartie pagini intregi, desenand grafice si figuri la mate sau la chimie. ah, ce dor.

Am aruncat: la gunoi frunze, toamna, desi ceva din mine aproape ma-mpiedica. am aruncat primele "poezii" scrise de mine, intr-o criza adolescentina. si am aruncat bonuri si chitante pe care le pastram, din fiecare loc in care mergeam, dupa ce a aflat mama ca fumez.

Nu am ştiut: ca linistea din familie si un om care sa-ti spuna 'te iubesc' in fiecare zi, plus toate lucrurile simple, la care unii nici nu s-ar gandi, sunt singurele lucruri de care am nevoie ca sa ma autointitulez "fericita", sa am incredere in mine si sa continui sa zambesc sincer oamenilor pe strada, chiar daca prea putini imi raspund.

În fiecare noapte: visez cu ochii deschisi, macar cinci minute. cum o sa fie slujba mea, cum o sa invat sa gatesc si o sa-mi astept sotul acasa cu o cina simandicoasa si calda, cati copii o sa am si cum o sa-i cheme. vise mari, in secvente rapide, ca sa ma ia somnul.





jeudi 17 septembre 2009

movuliu vesel.







e asa de bine acum. a-ca-sa! cu o stare de liniste si de fericire si de "maine nu ma trezesc la ora 7 sa merg la scoala". si-i bine sa-i vad pe copii iesind de la scoala, obositi si transpirati. si-i bine sa beau trei cafele (facute de mine, in sfarsit) pe zi si sa merg cu mama la cumparat de gogosari-ardei-ciudatenii de prin piete aglomerate si sa ma uit la badea in timp ce mananc cereale goale (cand eram mica, nu aveam voie decat cu lapte!) si sa ma joc cu frumosii mei catei in aer liber si sa ascult Tatiana Stepa, dar sa nu ma intristez. si sa mai citesc cate-o pagina din Apolodor din cand in cand. e asa de bine acum cand cerul inca e senin si inca mi-e cald noaptea, desi am picioarele reci, ca o reptila cu circulatie proasta. si-i bine sa-i bag bunicii ata in ac, pentru ca ea nu mai vede. si sa fur struguri de la vecini si sa-i impart cu un catel cu ochii mari si plangaciosi. si-i bine in pantalonii mei mov in care mai incap vreo doi oameni dar ma simt ca un balon cu aer. si-mi place sa fac cadouri mici, cum ar fi un creion cu o zebra-vacuta-dalmatian-girafa-cu-arc in loc de radiera. si-mi mai place mult sa imi intre vantul sub ie si sa simt inca vara, cum ne face din mana cu o batista alba. si sa desfac plicuri traditionale, primite prin posta. si sa-mi pun cercei cu animalute la urechi! (multumesc, Liliana, ursii polari mi-au racorit dupa-amiaza :) )
e bine acum...