jeudi 8 octobre 2009

o noua etapa.


n-am mai scris aici de mult si chiar imi era dor. probabil lipsa de timp si de energie si de net (o buna perioada) au contribuit si ele. m-am mutat. da, in Bucuresti, pentru ca am inceput facultatea. dupa doua zile petrecute in camin (6 in camera+gandaci negri+gandaci verzi+baie oribila la capatul holului), m-am mutat. pe langa calea victoriei. si e bine, ca-i chiar liniste aici si am camera mea maaaare si baia mea si biroul meu si ma foiesc cum vreau eu. si chiar imi incap hainele in dulap. e un fel de "acasa", doar ca-mi lipseste mancarea bunica-mii. :( deja nu mai simt nici febra musculara, m-am obisnuit cu ea, de cat m-am foit si am umblat in primele zile de facultate. acum m-am obisnuit cu drumul spre facultate (care nici macar nu e sediul central, ci facem in alta parte. aiurea). mai trebuie sa ma obisnuiesc cu urcatul pana la ETAJUL 5!!! (care, de fapt, e etajul 7), unde se tin seminariile... despre colegi nu mi-am facut inca o parere stabila, am doar impresii create doar dupa aparenta. poate o sa ma-nsel.
a inceput facultatea (pe bune) de cateva zile si deja sunt prinsa printre cursurile de CFS si CFSP (n-are rost sa vi le traduc, oricum, is despre politica si sociologie), printre paginile lui Max Weber sau ale lui Durkheim. intru, incet-incet, in ritmul alert pe care il impune facultatea, mai trebuie sa ma lamuresc eu cam cum e cu notarea si sesiunea de examene si la la la.. (sunt boboaca, ce vreti?) mi-e dor de acasa, mi-e dor de mama, mi-e dor de catelul meu si mi-e dor de mancare calda, gatita. :) si mi-e dor de orasul meu mic, unde ajungeam in cinspe minute unde vroiam.
ma-ntorc la regulile metodei sociologice ale lui Durkheim si la alte mancaruri din ciorba stiintelor politice.
a, era sa uit: bucurestiul e superb toamna!

lundi 21 septembre 2009

o privire cat un basm.



i-as fi facut mult mai multe fotografii, pentru ca mi-a transmis liniste, prin culoarea ochilor, mainile impreunate si sinceritatea gesturilor. participa la slujba dintr-o biserica mica, alaturi de niste maici. cred ca un copil nici nu trebuie sa spuna prea multe cuvinte pentru a te impresiona si pentru a-ti transmite ceva frumos. curatenia sufletului lor se simte, vibreaza in aer intr-o singura intersectie a privirilor. as vrea ca toti copiii din lumea asta sa zambeasca mereu si sa-si traiasca fiecare nazbatie la timpul ei, fara teama, constrangere, griji, cuvinte si ganduri de om mare.
copiii imi dau mereu o stare de bine si mi-au colorat multe zile in care interiorul meu urla ca viata n-are rost. ce n-as da sa fim toti niste benjamin buttoni, ale caror ceasuri sa mearga inapoi si sa ne nastem batrani, sa intinerim si sa gustam din viata in sens invers, ca si cum am arunca, in fiecare an, o alta lumanare de pe tortul aniversar. si sa uitam, pe zi ce trece, cuvintele.
nici macar nu stiu care ii e numele. ar putea fi Ina, Maria, Mara, Ilinca sau chiar Veronica (pentru ca astea-s numele care imi plac mie mult). mi-ar placea sa ma intalnesc cu toti oamenii necunoscuti pe care i-am fotografiat vreodata si sa le dau fotografiile, sa le poarte in portofel sau in buzunare sau sa le trimita prin posta bunicilor, ca pe niste carti postale. nu se stie niciodata. mi-e draga vorba aceea: "ce mica e lumea!".

liniste...









Manastirea Varatec, judetul Neamt.

minuni.








daca as avea multi multi bani, as construi zeci de milioane de adaposturi pentru animalele strazii...
iar daca nu as fi avut deja 3 catei acasa, cu siguranta i-as fi luat pe nazdravanii astia fara sa ma gandesc de prea multe ori.
ma intreb: cat de inuman trebuie sa fii ca sa parasesti fiintele astea intr-o padure, chiar langa un drum foarte circulat...?
unii romani chiar isi merita soarta, dupa ce fac lucruri din-astea.

vendredi 18 septembre 2009

puncte puncte.



Întrebarea pe care nu am rostit-o: (si pe care nu cred c-o voi rosti vreodata) catre parinti, "in ce locatie si pe ce fundal sonor m-ati conceput?"

Greşeala pe care nu mi-o iert: ca am gandit uneori lucruri urate si violente despre persoane dragi. ce sa-i fac daca-s impulsiva si vulcanica? la nervi, spun lucruri care ma afunda si mai rau in mocirla.

Am plecat, deşi ştiam că pentru totdeauna: dintr-un internet cafe friguros si cu mult praf pe ecranele calculatoarelor, unde am aflat ca "prietenul" meu deja era cu alta. era pe vremea cand incepusem eu sa invat lucruri despre baieti, cand umblam pe mIRC si mai existau inca internet cafe-uri in oras.

Am tăcut: de multe ori, din bun simt, in fata unor persoane net inferioare. mi-e sila sa ripostez prostilor, e ca si cum i-as incuraja si le-as prelungi durata de nesimtire.

Regret: ca nu le-am dat mai multa atentie si afectiune unor anumite persoane dintr-o anumita perioada din viata mea. (sper doar sa le-o pot acorda in viitor, intr-un alt cadru)

Defect dintotdeauna: pun intotdeauna raul inainte. poate e si pesimism, poate e si paranoia, dar am stresat si stresez destui oameni cu chestia asta.

Îmi lipsesc: blocul in care am copilarit, insula din Bacau, copiii cu care m-am jucat si care acum, bineinteles, sunt oameni mari (liceeni, studenti, angajati, casatoriti sau arestati). imi lipseste strudelul cu mere de dupa gradinita, bulinele rosii agatate de perdea, bancuta pe care desenam, de pe balcon, primele cafele (slabe ca un ceai) baute cu prietenele bunicii, jocurile si cuvintele inventate. pe scurt, imi lipseste toata copilaria mea.

Am renunţat: la balet, in clasa a treia, din cauza unui instructor batran, ochelarist, cu voce groasa si maini paroase, care ne loveau mereu gleznele.

Am pierdut: prieteni, sanse, concerte, cercei, reluari de emisiuni la televizor, brichete, ani, un bunic, lacrimi, dupa-amiezi. am pierdut si vremea, de prea multe ori.

Am uitat: cum e sa-ti faci temele in stilul clasic, scriind cu stiloul pe hartie pagini intregi, desenand grafice si figuri la mate sau la chimie. ah, ce dor.

Am aruncat: la gunoi frunze, toamna, desi ceva din mine aproape ma-mpiedica. am aruncat primele "poezii" scrise de mine, intr-o criza adolescentina. si am aruncat bonuri si chitante pe care le pastram, din fiecare loc in care mergeam, dupa ce a aflat mama ca fumez.

Nu am ştiut: ca linistea din familie si un om care sa-ti spuna 'te iubesc' in fiecare zi, plus toate lucrurile simple, la care unii nici nu s-ar gandi, sunt singurele lucruri de care am nevoie ca sa ma autointitulez "fericita", sa am incredere in mine si sa continui sa zambesc sincer oamenilor pe strada, chiar daca prea putini imi raspund.

În fiecare noapte: visez cu ochii deschisi, macar cinci minute. cum o sa fie slujba mea, cum o sa invat sa gatesc si o sa-mi astept sotul acasa cu o cina simandicoasa si calda, cati copii o sa am si cum o sa-i cheme. vise mari, in secvente rapide, ca sa ma ia somnul.