nu imi place sa scriu despre moarte. desi ma gandesc de multe ori la asta. si visez (de fapt, e impropriu spus 'visez', sunt cosmaruri reci si putrezite) de multe ori morti, inmormantari, sicrie, maini galbejite, oameni plangand, imbracati in negru. ma gandesc de multe ori la moarte fiindca moartea face parte din noi; aici sunt de acord cu blaga, care considera ca noi, prin nastere, murim. tin minte ca eram foarte mica si purtam rochite pe care le murdaream de glod, vedeam oameni imbracati in alb urcand cu niste obiecte lungi, ca niste paturi subtiri, apoi coborau cu cineva care dormea acolo si era bagat intr-o masina. locuiam intr-un bloc in care moartea urca, lunar, cu liftul, isi alegea un etaj la intamplare. mai tin minte ca auzeam tot timpul "a murit vecinul de la 4" sau "a murit mama lui o.", dar nu stiam foarte bine la ce se refereau. mi s-a facut prima oara frica de moarte atunci cand copiii de la bloc mi-au spus ca "moartea" era cineva imbracat in negru si alb, cu fata acoperita cu un voal negru, care te prinde de picioare in somn. apoi bunica m-a cautat intr-o zi prin spatele blocului, unde ma ascundeam, ca sa mergem s-o vedem pe tanti mihaela dormind. si m-am trezit, tinuta strans de maini, in fata unei cutii de lemn urcata pe o masa, in care zacea o femeie acoperita de flori si bani. nu stiam cum sa reactionez si priveam lumea din jur, care beau vin rosu. am inceput sa plang ca vreau inapoi la joaca. ma tot intrebam de ce se aseaza un material negru deasupra usii unde dormea tanti mihaela dar fugeam repede pe langa usa, fiindca vedeam mereu o lumanare arzand, simteam o strangere in spate si ma gandeam ca moartea e acolo si va trece, intr-o zi, si pe la mine. ochii vineti,inchisi ai mihaelei si lacrimile oanei imi apareau in gand inainte sa adorm. atunci mi-am dat seama ca moartea inseamna lacrimi, negru si durere.
moartea a trecut pe la mine anul trecut, cand l-a prins pe bunica-miu de picioare in somn. de data asta, nu mai purtam rochite, eram acoperita in negru, o tineam pe mama de brat si ma uitam la mainile de ceara ce tineau o cruce in mana. bunica-mea plangea si ii spunea sa se trezeasca, pentru c-am venit eu sa-l vad. m-am infiorat si mi-a fost mai frica asa cum nu mi-a fost in 18 ani de viata. am simtit aceeasi strangere si incordare in spate, am simtit din nou ca moartea e acolo. zilele trecute am constientizat din nou ca moartea poate sa te prinda de picioare si daca ai un minut de viata, si daca ai 18 ani, si daca ai 26 de ani, si daca ai 47 sau poate 81. am plans intr-un mod isteric, cu lacrimi mai fierbinti decat oricand, de parca m-ar fi anuntat cineva ca voi muri peste 5 minute. eu sau cineva drag mie. ma gandeam atunci ca viata este doar o secunda pe ceasul mortii. moartea invinge intotdeauna. viata este acum, cand scriu randurile astea, dar moartea o poate calca in picioare peste 60 de secunde. si-atunci, ma intreb eu, cu mult mai multa rationalitate decat atunci cand eu vroiam sa ma joc cand altii jeleau o moarta, de ce sa plangem cand cineva moare? de ce sa nu ne gandim ca fiecare primim libertatea de a trai, de a alege modalitatea in care ne croim firul vietii, de ce sa nu ne bucuram ca acum traim, ca poate chiar merita sa traim, chiar daca ne dorim, intotdeauna, mai mult, altceva, ceva mai bun? asta e viata noastra, chiar cred ca fiecare primeste ceea ce merita, fiecare si-a ales drumul pe care merge si care il va duce, intr-un final, la moarte. asta, cred eu, e mai important decat orice gand indreptat spre moarte si venirea ei: sa pretuim viata acum, sa avem constiinta existentei noastre, sa alungam frica de moarte, pentru ca trebuie sa ne resemnam ca drumul vietii are sens unic, iar la capatul drumului ne asteapta doar moartea, intotdeauna cu mainile reci pentru a ne prinde de picioare. pana la urma, fobia mea nu se refera la moarte, la procesul, evenimentul in sine, ci la tot ceea ce deriva din ea: oameni cu chipurile negre de durere, lacrimi, sicrie, oglinzi acoperite, lumanari, cruci de ceara, maini galbene, coroane cu flori artificiale, priveghi, cimitire...negru.
as incheia cu expresia care, spun eu, rezuma randurile astea... carpe diem! si o melodie care primeste parca moartea cu zambete, fluieraturi si aplauze.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire