vendredi 25 avril 2008

trebuie cu adevarat sa trec marea.


in jurul gatului gura se deschide
ca o femeie usoara

rasuflarea coboara incet pe brate spre palme
nu cred in perfectiune
nici in albastrul fum de tigara

incotro mergi tu ehei voi striga
am mai vazut odata
acest chip al tau
si trag cu urechea la vantul fugar
valurile au inceput
sa ma cunoasca
acelasi loc il strabat mereu s-ajung
serpuind in nisipuri umede

singura
respirand in destinul despicat de
prea multe taceri m-aplec si strang cu
mana
ierburi
mi-e teama c-o sa mor prea devreme
picioarele mele reci ascunde-le strange
cu putere
lungul sir de sentimente

nu ma privi nu se termina acum totul
si nimic nu are sfarsit.



S-aveti sarbatori linistite! (cel putin asta imi doresc mie)

jeudi 24 avril 2008

film noir.

Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.

Viii şi morţii viilor

unii într-alţii şi unii peste alţii...

Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi

repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.

Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii.
( Nichita Stanescu )


retrospectiva alb-negru a unei zile de demult,
un sfarsit de iulie indepartat - ca timp -,
lipit constant la avizierul sufletului meu.












mardi 22 avril 2008

ratacire.



cu zimtii ploii imi blestem
venele imbatranite, cu barba crescuta
pana in Damasc si inapoi.
vasele de sange imi incolacesc pantecul gol,
in care rasuna violent chitara cioplita de
un fat carnivor.
imi dau oasele pe razatoare si le arunc
peste cuplul din fata starii civile.
ma sinucid in fiecare zi, cand ma uit
la oameni,
irisul isi pierde culoarea cu fiecare zambet
si ma transform intr-un islandez
orb, surd, inghetat.

sar peste stalpii electrici, tinandu-ma cu
degetul mic de fire colorate ca visele
clovnilor tristi.
cu lacrimi negre imi prepar
otrava de la micul dejun,
scriu cu creioane colorate numele substantelor
de pe raftul de cosmetice,
cu care imi parfumez ochii, ca sa orbesc
pentru doua trei ore.

ma spanzur ,cateodata,
cu propriile-mi gene, pe care le asez
pe-o cale ferata; le lungesc cat un bloc
de zece etaje, de unde imi lansez trupul bronzat
spre ultimul passo doble cu asfaltul
cald, de primavara.

odata la o mie de ani, imi construiesc propriul castel
din cea mai moarta mare,
scriu eseuri despre respiratia subacvatica,
in timp ce altii arunca cruci
in valuri,
sa ma trezesc, sa plec la scoala.

ma strang hainele, cosciugul e prea mic,
le fac cu ochiul celor care fumeaza la priveghiul meu,
imi aprind o ultima tigara
in mainile imbalsamate cu benzina.
ma reintorc in viitor, stau intinsa, sprijinita
de cel mai psihopat fulger;
imi filmez mainile
si talpile si ochii rosii.


sunt o umbra miscatoare intr-o balta,
am ploaia in sange.



convertirea nebunului!

poezia lui Dinescu, in general, nu se potriveste absolut deloc cu atmosfera din fotografia mea de mai jos, mai ales pe plan cromatic. am atasat si fotografia pentru ca mi-e ciuda pe vremea de afara si mi-e ciuda ca, anul trecut, in aceeasi perioada, deja umblam zilnic in tricou si stateam pe terase. si faceam poze frumoase si nu ma grabeam, ca sa nu plece soarele de la fereastra. dupa-amiezele in care inchideam ochii si alegeam o carte de pe raft si incepeam sa citesc printre randuri, sa gasesc fraze si cuvinte interesante pe care sa le trec pe marginile hartiutelor, orarului vechi de la scoala, caietului de romana botit... am si acum astfel de versuri, sintagme, cuvinte uitate pe spatele caietelor, in praf, in pod.
uitandu-ma pe geam cu regret si numarand stropii uriasi de ploaie (vine potopul!),
vi-l las pe Dinescu, ca un bob de cafea...


Oh aiurit imi prepar
ingerul in eprubeta
lampa mananca ziar
blanda si analfabeta

Parca muscat de-un indemn
lucrurul isi iese din fire,
pieptan un scaun de lemn
beau inacrita psaltire.

Nunti se-ntetesc prin vecini
ploaia coboara in samburi,
mortii isi poarta senini
sangele galben pe campuri.

Vin saltimbancii din sud
plini de pecingini si raze,
slava e si-n asternut
slava chiar si in obraz e.

Cand sa le strig ca-n zadar
cred in cometa lor chioara,
simt cum ma umplu de har
simt cum ma nasc din fecioara.






lundi 21 avril 2008

dimineata ca o dupa-amiaza






Isi lasa capul pe spate si cana cu cafea se inclina, urmandu-l. Din adancul canii isi vede ochiul clipind, limpede si mai deschis ca in oglinda.

- Ma credeam la adapost in vesnicie.
- Vesnicia perie cuminte fiecare clipa iesita de la locul ei. De cine iti va mai fi dor si teama?

Ii ia incet mana si o pastreaza langa tampla, mangaindu-i obrazul, urechea si parul...

(D. R.)