samedi 20 octobre 2012

despre moarte.


Vrei să trăieşti cum se cuvine? Învaţă mai întâi să mori. (Confucius) 
Dacă vrei să dobândeşti puterea de a suporta viaţa, fii gata să accepţi moartea. (Sigmund Freud)
Nu de moarte mă cutremur… Ci de veşnicia ei. (Alexandru Vlahuţă) 
A muri înseamnă a te muta într-o stea. (Octavian Paler)

avem impresia că moartea e undeva, departe de noi, chiar paralelă cu existenţa noastră banală, cotidiană. ne mai intersectăm din când în când cu ea când ne moare cineva drag, când vedem un cadavru de animal pe caldarâm sau când auzim de crime violente la ştirile de la ora cinci. moartea e un cuvânt grav, solemn, aproape tabu. nu vorbim despre ea în fiecare zi, încercăm s-o ignorăm şi să nu ne gândim la ea, păcălindu-ne că mai e mult timp până ne va prinde de picior şi ne va arunca într-un cimitir sau o urnă de cenuşă.
recunosc, îmi e frică de moarte, de tot ce presupune ea, dar mai presus de orice, îmi e frică de suferinţă. de suferinţa care duce la moarte şi, mai ales, de suferinţa golului lăsat în suflete de cineva care "se mută într-o stea", cum frumos numeşte moartea Octavian Paler.
cum citeam pe undeva, moartea face parte din noi odată cu naşterea noastră. începem un drum care ştim sigur că va avea un final, însă nu ştim la ce moment, în ce loc şi în ce fel ni se va arăta acel final. după experienţa tristă a pierderii bunicului meu, mi-am spus că trebuie să învăţ să accept moartea, să nu mă tem de ea, să învăţ că e un lucru firesc în ciclul naturii, că e bine să o înfrunţi cu demnitate. bunicul meu a murit de cancer pulmonar, cu metastază la creier. fumător, muncitor în fabrică, condiţii grele, poluare, răceli netratate sau...pur şi simplu soarta lui. cancerul a fost masca pe care moartea a purtat-o în cazul lui. a ştiut de la bun început ce are, pentru că a vrut să consulte el, personal, un anumit doctor. probabil ştia şi că va mai trăi maxim un an de zile (aşa a şi fost, deşi am sfidat întotdeauna prognosticurile medicale).
pentru că a fost mereu o persoană activă, incredibil de perfecţionistă şi ambiţioasă, ignorându-şi vârsta şi tusea (singurul simptom; de altfel, mi-l aduc aminte mereu tuşind, era trăsătura lui distinctivă, pe care, din păcate, nu l-am luat niciodată în serios...), de când a aflat diagnosticul şi-a continuat viaţa în mod normal: a continuat lucrările la casă, se urca pe schele înalte de zece metri, un ritm constant, mai alert decât al meu (sănătoasă fiind), întrerupt, timp de câteva ore pe săptămână, de şedinţele de chimioterapie. nu se plângea de vreo durere, conducea singur când se întorcea de la chimioterapie din secţia jegoasă de oncologie din Piatra, în care anumiţi medici tratează pacienţii de cancer în fază terminală ca pe cadavre umblătoare. nu vorbeam niciodată despre boală când ne auzeam la telefon. 
nu vreau să mă declar sau să mă consider vreo martiră, nu mă victimizez, nu bravez, dar cancerul lui a avut un impact de zece ori mai puternic asupra mea decât asupra lui. la ultimele şedinţe de radioterapie (iradiere craniană) de la spitalul militar, eram doar noi amândoi. eu, mereu optimistă, cu zâmbetul pe buze, la fel ca şi el, care trăda, totuşi, un aer de resemnare amară. mă documentasem în amănunt despre boală şi, după cât înţelegeam eu, dacă metastaza se duce la creier, mai are 3-4 luni de trăit; lacrimile îmi stăteau mereu în gât ori de câte ori intram în biroul doctorului pe care nu l-am văzut niciodată zâmbind (poate pentru că ştia că secţia de radioterapie e, pentru cei mai mulţi, ultima staţie înainte de cimitir).când am auzit că pronunţă cuvântul metastază în conversaţia cu asistenta, simţeam cum curge energia şi puterea din mine, eram eu ca un cadavru umblător, dar m-am uitat la bunicul meu (deşi vedeam prin el) şi i-am spus ce mi-a venit: "sigur nu era vorba despre noi!".
au fost cinci zile în care am empatizat cât am putut de mult cu el, dar cu siguranţă nu poţi face asta cu un bolnav de cancer. îi era rău, dar îmi spunea asta doar dacă îl întrebam expres (în rest se făcea că doarme, ca să nu mă deranjeze), ameţea în sala de aşteptare şi se întindea pe scaune, iar eu eram paralizată de frică. momentul cel mai cumplit din toată experienţa asta a fost când m-a chemat doctorul în biroul lui, singură, eu întrebându-l de ce îi e aşa rău, ce pot să fac, iar el urlându-mi nişte cuvinte care mi-au intrat ca nişte cuie ruginite în creier şi în inimă: "măi, fato, tu nu înţelegi că el poate muri în orice moment? pe stradă, aici, în pat, la baie, în orice moment tre' să te-aştepţi!" atunci am conştientizat ceea ce scriam pe la începutul postului. că moartea face parte din noi, ne pândeşte la orice colţ şi ne loveşte când vrea ea, nu când ne-am dori noi (adică să întârzie cât mai mult şi să ne ia fără suferinţă). 
dacă am cunoscut vreodată o persoană mai activă şi mai dornică de activitate, de muncă, priceput la orice şi săritor, dorind să fie tot timpul util, chiar şi la bătrâneţe, acela a fost bunicul meu. a mers pe picioarele lui, a muncit până în ultimul moment, iar după ultima şedinţă de chimioterapie a fost să vadă stadiul construcţiei la cavoul familiei - adică acolo unde ştia că urmeză să "se mute" curând. mergea cu o cârjă când nu-l vedea nimeni, iar când ajungea în faţa blocului, o ascundea, ca să nu-l vadă vecinii în ipostaza aceea de bolnav neputincios.
boala l-a ales pe el, iar cancerul i-a tăiat şi ultima speranţă atunci când i-a atacat oasele şi l-a ţintuit la pat. atunci l-am văzut pentru prima oară descurajat, cu ochii goi, fără nicio urmă de bucurie în ei, nervos pe el însuşi pentru că devenise, pentru prima oară în viaţa lui de 68 de ani, dependent de altcineva. dependent de noi, care trebuia să-l mai mişcăm, să-i aranjăm perna, să-i dăm mâncare cu linguriţa, să-i aducem apă rece şi toate lucrurile pe care o persoană sănătoasă şi activă le face de una singură. a urmat o lună cu nopţi nedormite, zile nemâncate, cu lacrimi ţinute în gât (pentru că nu am vrut să ne vadă vreodată plângând, eram şi noi puternici de dragul lui şi doar de faţă cu el), cu perfuzii şi injecţii, pastile şi halucinaţii, delir şi neputinţă. mă uitam de multe ori la cearşaful cu care era învelit, ca să văd dacă se mişcă. aveam în minte cuvintele doctorului, că poate muri oricând şi nu vroiam să fie singur când va fi să fie. nu a vrut să primească vizite, nu vroia să fie văzut de altcineva în afara de noi, cei mai apropiaţi, pentru că boala îi luase ce era mai drag - mişcarea, posibilitatea de a se face util, de a munci, de a meşteri, de a se plimba, de a merge la biserică. într-o seară în care avea mintea lucidă (cam greu, cu metastază la creier), ne-a dat instrucţiuni despre ce să facem cu sculele lui, ce mai e de făcut la casă, cum să-i continuăm munca, şi chiar şi-a ales hainele cu care să fie îmbrăcat şi pălăria care să i-o aşezăm în mormânt. l-am întrebat în ce călătorie pleacă şi mi-a spus, jovial, "într-o delegaţie". sfârşitul a venit lent (sau cel puţin aşa mi s-au părut mie cele câteva zile, o eternitate), era inconştient şi era acasă doar cu bunica mea. probabil a vrut să ne scutească de o ultimă suferinţă, de a-l vedea respirând pentru ultima oară şi închizându-şi ochii pentru veşnicie. 
bunicul meu a învăţat să moară cu demnitate, în tăcere, discret, fără să ne deranjeze. ştia că va muri, nu a ignorat moartea, ci a acceptat-o şi chiar a sfidat-o, a încercat să-i arate că e mai puternic decât ea... o iluzie, nimic şi nimeni nu-i mai puternic decât moartea, ea e judecătorul final al vieţii noastre biologice. dar, totuşi, el s-a ţinut tare, nu a plâns vreodată de faţă cu noi, a vrut să fie curajos, pedant şi prezentabil chiar şi când zăcea în pat, a fost demn, nu a acceptat gesturi din milă sau compasiuni ieftine de genul "va fi bine". schimba subiectul imediat. el ştia că nu mai are cum să fie bine. m-a şocat când am auzit că a fost el, pe picioarele lui, să vadă cavoul în care urma să fie îngropat peste doar o lună, că a dat indicaţii, că a spus ce fel de flori vrea deasupra mormântului... nu ştiu dacă aş putea să am vreodată stăpânirea asta de sine. să priveşti moartea în ochi şi s-o scuipi, să-i arăţi că încă eşti viu şi încă poţi lua decizii de unul singur, până când ea va lua hotărârea finală asupra dispariţiei tale. 
bunicul meu a fost mereu un exemplu, un model moral şi comportamental pentru mine. nu aveam nevoie de idoli consacraţi, de celebrităţi - îl aveam pe el, cel care îmi dădea zilnic lecţii de viaţă prin cele mai banale activităţi pe care le făcea, dar care contau atât de mult pentru mine. a fost un exemplu chiar şi prin modul în care şi-a dus boala pe picioare, chiar şi prin modul demn în care a murit. am învăţat să apreciezi viaţa în fiecare zi, să te bucuri de faptul că ai două mâini, două picioare, ceva de mâncat şi un acoperiş deasupra capului. să te bucuri că eşti sănătos. să te bucuri, când pui seara capul pe pernă, că moartea te-a ocolit şi astăzi, că ai mai trăit o zi. 
da, trebuie să îţi faci curaj şi să accepţi ideea morţii, ca să poţi să-ţi trăieşti viaţa la adevărata ei valoare şi semnificaţie, ca să te bucuri că poţi respira, te poţi plimba, poţi zâmbi copilului necunoscut din parc, poţi mânca ciocolata preferată sau poţi săruta pe cineva de noapte bună. 
aşadar, îi mulţumesc bunicului meu, care s-a mutat într-o stea care mă luminează în fiecare seară, pentru această ultimă lecţie pe care mi-a dat-o, aceea de a accepta moartea ca să preţuieşti mai bine viaţa...

vendredi 19 octobre 2012

obsesii muzicale

întotdeauna când ascult o melodie, îmi imaginez în ce context ar merge ascultată, în ce companie, ce stare îmi transmite. îmi fac scenarii scurte, cu locuri şi oameni şi senzaţii care ar însoţi piesa respectivă.
dacă reuşeşte să bifeze "criteriile" astea, cu siguranţă va deveni o obsesie muzicală pentru mine. aşadar, postul de azi trece în revistă obsesiile mele muzicale recente şi mici cadre, peisaje, contexte în care le-aş asculta.



somewhere over the rainbow - era şi una din piesele dragi bunicului meu. aş asculta-o în timp ce strângem nucile de pe jos, în lumina călduţă de toamnă sau în timp ce ne plimbăm pe câmpul din spatele casei. să adie vântul doar puţin, soarele să se pregătească să apună şi să-i studiez cu atenţie sprâncenele stufoase care-i făceau mereu o figură tristă. senzaţia de protecţie, senzaţia că sunt copil din nou, senzaţia că totu-i simplu şi nu există boli pe lume.



zola jesus - skin. e una din piesele pe care le-aş asculta când aş fi eu, singură, faţă în faţă cu mine însămi. să stau în cadă, să fie frig, semi-întuneric, şi să-mi studiez cu atenţie fiecare cută a pielii, fiecare încreţire, fiecare punct, aluniţă, cicatrice. senzaţia de intimitate şi redescoperire.


orelia has orchestra - suggestions. să plouă torenţial afară, să stau pe întuneric şi să urmăresc picăturile de apă care se preling pe fereastră. e o melodie de ascultat pe o tristeţe din-aia cruntă, de despărţire de bărbatul iubit. senzaţia de inimă spartă în zeci de cioburi. senzaţia de sfârşit de drum.


loreen - euphoria. melodie de ascultat în căşti, în timp ce stai întinsă pe iarbă. să fie noapte, să ai doar cerul deasupra, copaci în jur şi o ţigară ce arde încet între degete. senzaţia de libertate, de infinit, senzaţia că eşti un punct minuscul din lumea asta mare şi necunoscută.


andrew belle - in my veins. noapte cu cerul negru, negru. aşternuturi albe. El. senzaţia de întregire. atât.



fun - we are young. prietenii mei, vin bun, munte, aer curat, foc de tabără, jocuri de cărţi şi mimă. senzaţia de libertate şi de "viaţa-i simplă şi mişto".



joy williams - speaking a dead language. încă o piesă de ascultat când eşti tu, faţă în faţă cu tine însăţi. o senzaţie de nesiguranţă, pesimism. stare dulce-amăruie. te gândeşti cu bucurie la trecutul frumos, dar suspini când îţi imaginezi viitorul cenuşiu... 






grimes - genesis. piesa asta îmi dă o senzaţie ciudată, nedefinită. o stare de bine, dar în acelaşi timp de nelinişte, de dorinţă neîmplinită. aş asculta-o sigur pe malul unei mări foarte, foarte agitată.

jeudi 18 octobre 2012

încă un tren...

îmi place la nebunie să merg cu trenul... probabil e unul din motivele pentru care vin acasă aşa de des şi nu aleg microbuzul, care mi se pare o cutie insuportabila în care oamenii stau ca sardinele.
îmi place sa călătoresc cu trenul pentru că îmi dă timp... timp să citesc o carte pe care o ţineam de mult pe noptieră fără să mă ating de ea, timp să ascult muzică şi melodii pe care nu le-am mai auzit de ani buni şi care-mi sparg, brusc, cutia de amintiri în mii de bucăţele, cu oameni diferiţi şi locuri diferite şi senzaţii polare.
îmi place să merg cu trenul pentru că îmi dă liniştea necesară reîntâlnirii cu mine însami. mă gândesc mai mult la faptele mele, la gesturile mele, la întâmplările de peste timp şi îmi fac singură un proces de conştiinţă, fără ca nimeni să-mi distragă atenţia... pentru că,după mai multe întâmplări cu alţi călători gălăgioşi - plozi needucaţi, bătrânei dornici de polemici pe teme politice sau fătuci care aproape fac sex prin telefon cu "iubi" într-un spaţiu public, vagonul deschis cu zeci de călători în el, am decis să-mi iau căşti şi să mă prăbuşesc în braţele muzicii mele dragi, pe care nu apuc s-o ascult zi de zi, decât în călătoriile mele scurte prin oraş.
îmi plac cele şase ore şi ceva de călătorie cu trenul pentru că pot să observ multe lucruri... chipurile diverse ale călătorilor, ce cărţi mai citesc unii dintre ei, ce ziare de scandal ţin în mână, cu titluri care mai de care mai vulgare, nepotrivite vârstei unora dintre ei, cum cade lumina soarelui pe o mână sau un picior sau pe ridurile unui bătrân care călătoreşte singur şi mă umple de tristeţe când nu e aşteptat de nimeni în gară... da, mă interesează foarte tare să văd cum e întâmpinat cel care coboară şi încep să-mi fac tot felul de scenarii în cap (o fi soţul ei sau amantul? o fi studentă şi o aşteaptă părinţii cu mult dor? o fi o mamă care vine din străinătate să-şi revadă copilul? sau fiul care a venit să-şi înmormânteze unul din părinţi?).
se mai întâmplă să-mi fac şi prieteni de conversaţie, iar unul pe care n-am să-l uit prea curând este o femeie de vreo 60+ ani, care mersese la un control medical în Bucureşti şi, totodată, să-i aprindă o lumânare soţului îngropat la Bellu. era o femeie pedantă, cu multe bijuterii de bun gust, elegantă, care deşi nu are copii sau nepoţi, se lăuda cu o viaţă fascinantă şi plină de lux (pe vremea lui Ceauşescu)...şi, culmea, extrem de modernă - mi-a spus că are laptop, cabină de duş cu hidromasaj şi radio, se uită la Doctor House dar nu îi place Grey's Anatomy. sunt sigură că nu aş fi întâlnit-o vreodată în alt loc decât vagonul acela din trenul Bucureşti Nord - Piatra Neamţ.
totodată, călătoria cu trenul poate să te umple de tristeţe... când pleci de acasă şi laşi gara frumoasă şi blocurile de patru etaje şi pădurea şi Bistriţa şi cartierul tău în urmă, când vezi gările pustii din localităţile în care nu opreşte niciun tren, când vezi terenurile uscate, când vezi doi îndrăgostiţi care se îmbrăţişează înainte ca unul din ei să plece la sute de kilometri, când vezi bătrâni cu rezultate de la RMN sau tomograf în mână sau femei cu peruci şi cu cearcăne maro şi îţi dai seama de unde vin şi ce boli pot ascunde, când vezi căţei mici pe câmpuri întinse, fără să aibă măcar un copac sub care să se adăpostească, când vezi clădiri sau fabrici prospere altă dată cu geamuri sparte şi fără uşi, în paragină, sau când cineva primeşte un telefon şi se schimbă la faţă sau îi dau lacrimile. am păţit-o eu, acum 2 ani şi ceva, când într-o conversaţie de câteva secunde mi s-a spus că o colegă dragă a murit. a fost cea mai tristă călătorie cu trenul pe care mi-o amintesc.  după ea, a fost călătoria de după înmormântarea bunicului meu, sau călătoria spre Piatra unde o altă persoană dragă murise. cea mai mare tristeţe se leagă de moarte, ca de obicei...



mercredi 17 octobre 2012

un an în fotografii


pentru că întotdeauna o imagine face cât o mie de cuvinte, las imaginile din ultimul an să coloreze realitatea şi spaţiul gol de pe blog. fiecare părticică din acest colaj înseamnă ceva pentru mine: de la un Revelion cu El acasă la Piatra la primul somn împreuna al pisicilor în acelaşi pătuţ. de la Piteşti şi simfonia lalelelor până la Nessebar, în marea cea agitată. de la primul tort făcut de mine pentru El, de 15 martie, până la primirea medaliei de şefă de promoţie. de la conferinţe şi dezbateri la Senat până la o călătorie veselă cu trenul spre Buşteni.
şi aşa mai departe, amintiri care mai colorate (pentru mine) şi banale (pentru alţii).

resuscitare.

nu am murit - deşi de multe ori am simţit că leşin sau că nu mai pot de dureri de cap -, nu m-am măritat, nu am rămas gravidă, nu am fost arestată, n-am ajuns nici macar o dată la urgenţă, n-am avut nicio restanţă în 3 ani de facultate, nu m-am despărţit de El, nu m-am stabilit în ţări străine, nu am dat foc bucătăriei încercând să gătesc, nu mi-am rupt nicio mână, nu am pierdut bani la bursă -de fapt, nu am jucat la bursă-, nu m-am lăsat de fumat, nu am citit câte cărţi mi-aş fi dorit, nu am întâlnit atâţia prieteni dragi pe cât am plănuit, nu mi-am ars limba cu cafea fierbinte - pentru că o beau călduţă, aproape rece -, nu am stat decât 2 nopţi la cămin, în anul I - când eu şi mama ne-am despărţit plângând; de fapt, a fost şi prima oară când am văzut-o plângând -, nu am fost în cluburi bucureştene decât de maxim 5 ori - uneori, pe timpul zilei -, nu mi-am mai făcut analize medicale de ani buni, nu am mers decât pe două magistrale ale metroului, nu mi-am schimbat telefonul  de la începutul liceului, nu am mai păstrat mesaje vechi pe el (cum făceam înainte), nu am ajuns la concertul Rammstein pe care mi l-am dorit de când eram într-a 8-a şi purtam la şcoală tricouri largi cu chipurile lor, nu am mai scris poezie de când am intrat la facultate, nu am mai făcut cadouri mici oamenilor dragi - din lipsă de bani sau chef sau inspiraţie -, nu am vizitat atâtea locuri câte mi-ar fi plăcut, nu am mâncat sănătos, nu m-am apucat de sport sau sală, nu am fost nici măcar la o manichiură sau pedichiură, nu am mai fost la mare în Vamă, nu m-am angajat, nu am scos nicio carte, nu am mai făcut fotografii bune şi niciun autoportret reuşit.

în schimb, am decis să-mi resuscitez blogul, mi s-a făcut dor să scriu tot ce simt sau vad sau îmi trece prin cap, m-am mutat de două ori de când stau în Bucureşti, am împlinit şase ani de relaţie şi 3 ani de când stăm împreună zi de zi, noapte de noapte, am terminat facultatea şefă de promoţie (şi, din câte se vede, mi-am mai pierdut şi din modestie), am umblat prin spitale mai mult, mi-a murit cel mai drag bunic din lume (şi, totodată, m-a maturizat mai mult decât orice experienţa asta - poate voi scrie detaliat despre asta într-un post viitor), au apărut două pisici la Bucureşti, un motănel la bloc în Piatra (şi încă 2 pisici şi 5 câini la ţară - acum văd ochii daţi peste cap ai celor care nu suportă animalele, dar ar fi mai bine să părăsiţi blogul dacă faceţi parte din categoria asta), am fost pentru prima oară în Bulgaria, la mare, m-am îngrăşat vreo opt kilograme de când mănânc tâmpenii la ore nebune (şi nu mă roade conştiinţa pentru asta), am văzut multe filme la cinematografele de pe Magheru, am învăţat să apreciez mai mult lucrurile mici şi banale din viaţă, cum ar fi prânzul luat în familia completă de cinci (din care am rămas patru), duminică, la ora 13, la mamaia acasă la Piatra, am reuşit să-mi înving teama de înălţime şi am fost de patru ori cu telegondola, am băut puţin alcool şi foarte multă cafea în anii de studenţie, mi-am făcut prieteni noi şi buni dintre colegi, am fost de cel puţin cincizeci de ori la Happy Pub (e foarte fain, căutaţi-l dacă sunteţi în Bucureşti), am plâns mai mult şi mai des, m-am dat mai des cu rimel şi luciu de buze, am făcut multe drumuri cu trenul dintre acasă 1 şi acasă 2, am jucat de multe ori mima, am învăţat să reglez perfuzii şi să măsor tensiunea, mi-am cumpărat lucruri mici şi scumpe, pe care nu le voi folosi poate niciodată dar care m-au obsedat - de exemplu, un jurnal în formă de matrioşkă de la Cărtureşti -, am citit multe cărţi şi articole în engleză pentru facultate (de-aia nici n-am mai avut timp să citesc ce mi-aş fi dorit eu...), am scris multe articole şi lucrări academice pe care le resimt acum ca fiind inutile, am mers mai des la biserică şi, cel mai dureros, la cimitir.

bineînţeles, s-au întâmplat multe şi marunte (sau importante) de pe 17 septembrie 2011, de când datează ultimul post de pe blog, până pe 17 octombrie 2012, lucruri care rămân gravate în sufletul meu şi agăţate de creierul meu, pe care sper să le transpun în cuvinte aici, pe blogul meu drag, pe care-l vizitam zilnic, ca pe un muzeu al amintirilor şi mă umpleam de ciudă şi nervi pe mine însămi, că nu l-am mai şters de praf, că l-am lăsat în paragină ca pe o clădire veche...
iată că, pe 17 octombrie 2012, am decis să-l resuscitez. sper ca starea lui să fie stabilă, de acum încolo. am nevoie de el, e confidentul meu, deşi sunt câteva perechi de ochi care citesc... şi pe care le salut, dacă decid să mă urmărească în continuare :)