jeudi 25 octobre 2012

dragă mamă,


nu am voce și, deci, nu pot să-ți cânt.
de scris ți-am mai scris, uneori, de 8 martie. momentan sunt răcită și n-am inspirație să-ți scriu frumos, dar las melodia asta minunată să vorbească (cânte) pentru mine. că mi-e dor de tine.

o melodie cântată de o tânără româncă, poate necunoscută pentru mulți. o cheamă Adda, are piese cu versuri mișto. așa mișto că zici că-s scrise de muuult, când oamenii mai gândeau puțin înainte să scoată o melodie. când nu tastau pe laptopuri și numeau asta „muzică”. am zis să-i fac un video simplu, cu o înșiruire de poze cu mame din lumea-ntreagă, pe care nu le cunosc și cărora nu le știu povestea.

o melodie pentru toate mamele. mai înalte sau mai scunde. mai grăsune sau mai firave. cu mai multe sau mai puține riduri. cu alunițe sau fără alunițe. mai guralive sau mai discrete. mai sărace sau mai bogate. mai zâmbitoare sau mai severe. mai cochete sau mai simple. cu pielea mai albă sau mai neagră. dar toate frumoase. pentru că-s mame și, cred eu, ăsta-i unul din cele mai cele lucruri din lume.

o melodie pentru mamele noastre, care vor rămâne mereu tinere și prietenele noastre și ne vor lăsa mereu să le plângem pe umeri. cele mai răbdătoare și de încredere ființe de pe pământ.

deci, mamă (o vedeți în prima poză din video), sper să-ți placă. îți dau link-ul mâine, când ne conversăm pe mess.

mercredi 24 octobre 2012

minuturi de toamnă

bucureștiul toamna e cel mai frumos.

iubesc planta aia care se agață de garduri și e verde vara și toamna se înroșește, ca și cum s-ar da cu pudră în obraji.

oamenii urbani sunt într-o continuă luptă cu timpul.

senzația aia de căldură și relaxare și pufoșenie când poți să dormi mai mult decât cel care se ridică în pat înaintea ta.

s-a făcut frig și în bucurești. încep zilele ploioase și melancoliile și ceaiurile în puburi înecate în fum de țigară.

să ai mâinile reci și să-ți cumperi covrigi calzi.

am o plăcere nebună să mângâi orice cățel sau pisică ce-mi iese în cale.

am hotărât: nu mai cedez locul în autobuz decât cu două condiții: persoana să-și valideze cardul de călătorie (cum am făcut și eu, deci, să fim egali, zic) și să fie un călător vârstnic/gravidă/bolnav vizibil.

azi, am văzut din autobuz un cuplu mișto cu copil (exact cum mi-ar plăcea să fiu și eu peste vreo 9-10-15 ani), iar pantalonii ei cu imprimeu geometric alb-negru mi-au rămas pe retină.

tot din autobuz, am zărit la Romană o tanti pensionară care dădea un interviu unei dudui de la antena 1. vorbea pătimaș (îmi dădeam seama din gesturi și mimică, nu știu ce povestea), iar apoi am urmărit-o cu privirea și era tare, tare bucuroasă, mergea țanțoșă și părea că lumea-i doar a ei. probabil evenimentul anului pentru ea.

au început reclamele cu moș crăciuni și colinde și suntem doar la sfârșitul lui octombrie. ăștia chiar vor să-nnebunesc de pe-acum de la dorul de acasă?

să-nceapă în căști melodia ta preferată și fix atunci să privești o frunză în cădere.

mi se pare că 70% din pisicile de pe stradă seamănă cu pisica mea tărcată (ce cuvânt dubios, nu?).
** pisicile din București stau numai pe lângă case și clădiri vechi și minunate.

deși nu scriu nimic în notebook-ul meu cu Matrioșkă, îl port mereu cu mine. de drag. și pentru c-a costat mult (după criteriile mele de student econom). dar a meritat.

merg în weekend la Muzeul Satului, la Târgul de Sfântul Dumitru. poa' să plouă, poa' să ningă, eu vreau turtă dulce în formă de căsuță/căluț/steluță și alte bunătăți de care nu mai scriu, că mi-e foame.

dacă ochii mei ar fi aparate de fotografiat, aș developa zilnic cele mai frumoase filme... cu frunze, cu galben, roșu, verde, cu parc Herăstrău și lac în spatele blocului, cu oameni la semafor, portrete în autobuz, portrete de șoferi plictisiți și fumând, cu pisici și case vechi.

am un crush, de toamnă. nu știu dacă vă uitați la „vocea româniei”, dar eu mă uit și băiatul ăsta e senzație și mi-a dat o nouă obsesie muzicală: love is all around...

chiar așa: toamna, dragostea-i peste tot. sub frunzele galbene din Herăstrău, mergea un băiat frezat, cu eșarfă și geacă de piele și avea în mână un trandafir roșu (true story).

samedi 20 octobre 2012

despre moarte.


Vrei să trăieşti cum se cuvine? Învaţă mai întâi să mori. (Confucius) 
Dacă vrei să dobândeşti puterea de a suporta viaţa, fii gata să accepţi moartea. (Sigmund Freud)
Nu de moarte mă cutremur… Ci de veşnicia ei. (Alexandru Vlahuţă) 
A muri înseamnă a te muta într-o stea. (Octavian Paler)

avem impresia că moartea e undeva, departe de noi, chiar paralelă cu existenţa noastră banală, cotidiană. ne mai intersectăm din când în când cu ea când ne moare cineva drag, când vedem un cadavru de animal pe caldarâm sau când auzim de crime violente la ştirile de la ora cinci. moartea e un cuvânt grav, solemn, aproape tabu. nu vorbim despre ea în fiecare zi, încercăm s-o ignorăm şi să nu ne gândim la ea, păcălindu-ne că mai e mult timp până ne va prinde de picior şi ne va arunca într-un cimitir sau o urnă de cenuşă.
recunosc, îmi e frică de moarte, de tot ce presupune ea, dar mai presus de orice, îmi e frică de suferinţă. de suferinţa care duce la moarte şi, mai ales, de suferinţa golului lăsat în suflete de cineva care "se mută într-o stea", cum frumos numeşte moartea Octavian Paler.
cum citeam pe undeva, moartea face parte din noi odată cu naşterea noastră. începem un drum care ştim sigur că va avea un final, însă nu ştim la ce moment, în ce loc şi în ce fel ni se va arăta acel final. după experienţa tristă a pierderii bunicului meu, mi-am spus că trebuie să învăţ să accept moartea, să nu mă tem de ea, să învăţ că e un lucru firesc în ciclul naturii, că e bine să o înfrunţi cu demnitate. bunicul meu a murit de cancer pulmonar, cu metastază la creier. fumător, muncitor în fabrică, condiţii grele, poluare, răceli netratate sau...pur şi simplu soarta lui. cancerul a fost masca pe care moartea a purtat-o în cazul lui. a ştiut de la bun început ce are, pentru că a vrut să consulte el, personal, un anumit doctor. probabil ştia şi că va mai trăi maxim un an de zile (aşa a şi fost, deşi am sfidat întotdeauna prognosticurile medicale).
pentru că a fost mereu o persoană activă, incredibil de perfecţionistă şi ambiţioasă, ignorându-şi vârsta şi tusea (singurul simptom; de altfel, mi-l aduc aminte mereu tuşind, era trăsătura lui distinctivă, pe care, din păcate, nu l-am luat niciodată în serios...), de când a aflat diagnosticul şi-a continuat viaţa în mod normal: a continuat lucrările la casă, se urca pe schele înalte de zece metri, un ritm constant, mai alert decât al meu (sănătoasă fiind), întrerupt, timp de câteva ore pe săptămână, de şedinţele de chimioterapie. nu se plângea de vreo durere, conducea singur când se întorcea de la chimioterapie din secţia jegoasă de oncologie din Piatra, în care anumiţi medici tratează pacienţii de cancer în fază terminală ca pe cadavre umblătoare. nu vorbeam niciodată despre boală când ne auzeam la telefon. 
nu vreau să mă declar sau să mă consider vreo martiră, nu mă victimizez, nu bravez, dar cancerul lui a avut un impact de zece ori mai puternic asupra mea decât asupra lui. la ultimele şedinţe de radioterapie (iradiere craniană) de la spitalul militar, eram doar noi amândoi. eu, mereu optimistă, cu zâmbetul pe buze, la fel ca şi el, care trăda, totuşi, un aer de resemnare amară. mă documentasem în amănunt despre boală şi, după cât înţelegeam eu, dacă metastaza se duce la creier, mai are 3-4 luni de trăit; lacrimile îmi stăteau mereu în gât ori de câte ori intram în biroul doctorului pe care nu l-am văzut niciodată zâmbind (poate pentru că ştia că secţia de radioterapie e, pentru cei mai mulţi, ultima staţie înainte de cimitir).când am auzit că pronunţă cuvântul metastază în conversaţia cu asistenta, simţeam cum curge energia şi puterea din mine, eram eu ca un cadavru umblător, dar m-am uitat la bunicul meu (deşi vedeam prin el) şi i-am spus ce mi-a venit: "sigur nu era vorba despre noi!".
au fost cinci zile în care am empatizat cât am putut de mult cu el, dar cu siguranţă nu poţi face asta cu un bolnav de cancer. îi era rău, dar îmi spunea asta doar dacă îl întrebam expres (în rest se făcea că doarme, ca să nu mă deranjeze), ameţea în sala de aşteptare şi se întindea pe scaune, iar eu eram paralizată de frică. momentul cel mai cumplit din toată experienţa asta a fost când m-a chemat doctorul în biroul lui, singură, eu întrebându-l de ce îi e aşa rău, ce pot să fac, iar el urlându-mi nişte cuvinte care mi-au intrat ca nişte cuie ruginite în creier şi în inimă: "măi, fato, tu nu înţelegi că el poate muri în orice moment? pe stradă, aici, în pat, la baie, în orice moment tre' să te-aştepţi!" atunci am conştientizat ceea ce scriam pe la începutul postului. că moartea face parte din noi, ne pândeşte la orice colţ şi ne loveşte când vrea ea, nu când ne-am dori noi (adică să întârzie cât mai mult şi să ne ia fără suferinţă). 
dacă am cunoscut vreodată o persoană mai activă şi mai dornică de activitate, de muncă, priceput la orice şi săritor, dorind să fie tot timpul util, chiar şi la bătrâneţe, acela a fost bunicul meu. a mers pe picioarele lui, a muncit până în ultimul moment, iar după ultima şedinţă de chimioterapie a fost să vadă stadiul construcţiei la cavoul familiei - adică acolo unde ştia că urmeză să "se mute" curând. mergea cu o cârjă când nu-l vedea nimeni, iar când ajungea în faţa blocului, o ascundea, ca să nu-l vadă vecinii în ipostaza aceea de bolnav neputincios.
boala l-a ales pe el, iar cancerul i-a tăiat şi ultima speranţă atunci când i-a atacat oasele şi l-a ţintuit la pat. atunci l-am văzut pentru prima oară descurajat, cu ochii goi, fără nicio urmă de bucurie în ei, nervos pe el însuşi pentru că devenise, pentru prima oară în viaţa lui de 68 de ani, dependent de altcineva. dependent de noi, care trebuia să-l mai mişcăm, să-i aranjăm perna, să-i dăm mâncare cu linguriţa, să-i aducem apă rece şi toate lucrurile pe care o persoană sănătoasă şi activă le face de una singură. a urmat o lună cu nopţi nedormite, zile nemâncate, cu lacrimi ţinute în gât (pentru că nu am vrut să ne vadă vreodată plângând, eram şi noi puternici de dragul lui şi doar de faţă cu el), cu perfuzii şi injecţii, pastile şi halucinaţii, delir şi neputinţă. mă uitam de multe ori la cearşaful cu care era învelit, ca să văd dacă se mişcă. aveam în minte cuvintele doctorului, că poate muri oricând şi nu vroiam să fie singur când va fi să fie. nu a vrut să primească vizite, nu vroia să fie văzut de altcineva în afara de noi, cei mai apropiaţi, pentru că boala îi luase ce era mai drag - mişcarea, posibilitatea de a se face util, de a munci, de a meşteri, de a se plimba, de a merge la biserică. într-o seară în care avea mintea lucidă (cam greu, cu metastază la creier), ne-a dat instrucţiuni despre ce să facem cu sculele lui, ce mai e de făcut la casă, cum să-i continuăm munca, şi chiar şi-a ales hainele cu care să fie îmbrăcat şi pălăria care să i-o aşezăm în mormânt. l-am întrebat în ce călătorie pleacă şi mi-a spus, jovial, "într-o delegaţie". sfârşitul a venit lent (sau cel puţin aşa mi s-au părut mie cele câteva zile, o eternitate), era inconştient şi era acasă doar cu bunica mea. probabil a vrut să ne scutească de o ultimă suferinţă, de a-l vedea respirând pentru ultima oară şi închizându-şi ochii pentru veşnicie. 
bunicul meu a învăţat să moară cu demnitate, în tăcere, discret, fără să ne deranjeze. ştia că va muri, nu a ignorat moartea, ci a acceptat-o şi chiar a sfidat-o, a încercat să-i arate că e mai puternic decât ea... o iluzie, nimic şi nimeni nu-i mai puternic decât moartea, ea e judecătorul final al vieţii noastre biologice. dar, totuşi, el s-a ţinut tare, nu a plâns vreodată de faţă cu noi, a vrut să fie curajos, pedant şi prezentabil chiar şi când zăcea în pat, a fost demn, nu a acceptat gesturi din milă sau compasiuni ieftine de genul "va fi bine". schimba subiectul imediat. el ştia că nu mai are cum să fie bine. m-a şocat când am auzit că a fost el, pe picioarele lui, să vadă cavoul în care urma să fie îngropat peste doar o lună, că a dat indicaţii, că a spus ce fel de flori vrea deasupra mormântului... nu ştiu dacă aş putea să am vreodată stăpânirea asta de sine. să priveşti moartea în ochi şi s-o scuipi, să-i arăţi că încă eşti viu şi încă poţi lua decizii de unul singur, până când ea va lua hotărârea finală asupra dispariţiei tale. 
bunicul meu a fost mereu un exemplu, un model moral şi comportamental pentru mine. nu aveam nevoie de idoli consacraţi, de celebrităţi - îl aveam pe el, cel care îmi dădea zilnic lecţii de viaţă prin cele mai banale activităţi pe care le făcea, dar care contau atât de mult pentru mine. a fost un exemplu chiar şi prin modul în care şi-a dus boala pe picioare, chiar şi prin modul demn în care a murit. am învăţat să apreciezi viaţa în fiecare zi, să te bucuri de faptul că ai două mâini, două picioare, ceva de mâncat şi un acoperiş deasupra capului. să te bucuri că eşti sănătos. să te bucuri, când pui seara capul pe pernă, că moartea te-a ocolit şi astăzi, că ai mai trăit o zi. 
da, trebuie să îţi faci curaj şi să accepţi ideea morţii, ca să poţi să-ţi trăieşti viaţa la adevărata ei valoare şi semnificaţie, ca să te bucuri că poţi respira, te poţi plimba, poţi zâmbi copilului necunoscut din parc, poţi mânca ciocolata preferată sau poţi săruta pe cineva de noapte bună. 
aşadar, îi mulţumesc bunicului meu, care s-a mutat într-o stea care mă luminează în fiecare seară, pentru această ultimă lecţie pe care mi-a dat-o, aceea de a accepta moartea ca să preţuieşti mai bine viaţa...

vendredi 19 octobre 2012

obsesii muzicale

întotdeauna când ascult o melodie, îmi imaginez în ce context ar merge ascultată, în ce companie, ce stare îmi transmite. îmi fac scenarii scurte, cu locuri şi oameni şi senzaţii care ar însoţi piesa respectivă.
dacă reuşeşte să bifeze "criteriile" astea, cu siguranţă va deveni o obsesie muzicală pentru mine. aşadar, postul de azi trece în revistă obsesiile mele muzicale recente şi mici cadre, peisaje, contexte în care le-aş asculta.



somewhere over the rainbow - era şi una din piesele dragi bunicului meu. aş asculta-o în timp ce strângem nucile de pe jos, în lumina călduţă de toamnă sau în timp ce ne plimbăm pe câmpul din spatele casei. să adie vântul doar puţin, soarele să se pregătească să apună şi să-i studiez cu atenţie sprâncenele stufoase care-i făceau mereu o figură tristă. senzaţia de protecţie, senzaţia că sunt copil din nou, senzaţia că totu-i simplu şi nu există boli pe lume.



zola jesus - skin. e una din piesele pe care le-aş asculta când aş fi eu, singură, faţă în faţă cu mine însămi. să stau în cadă, să fie frig, semi-întuneric, şi să-mi studiez cu atenţie fiecare cută a pielii, fiecare încreţire, fiecare punct, aluniţă, cicatrice. senzaţia de intimitate şi redescoperire.


orelia has orchestra - suggestions. să plouă torenţial afară, să stau pe întuneric şi să urmăresc picăturile de apă care se preling pe fereastră. e o melodie de ascultat pe o tristeţe din-aia cruntă, de despărţire de bărbatul iubit. senzaţia de inimă spartă în zeci de cioburi. senzaţia de sfârşit de drum.


loreen - euphoria. melodie de ascultat în căşti, în timp ce stai întinsă pe iarbă. să fie noapte, să ai doar cerul deasupra, copaci în jur şi o ţigară ce arde încet între degete. senzaţia de libertate, de infinit, senzaţia că eşti un punct minuscul din lumea asta mare şi necunoscută.


andrew belle - in my veins. noapte cu cerul negru, negru. aşternuturi albe. El. senzaţia de întregire. atât.



fun - we are young. prietenii mei, vin bun, munte, aer curat, foc de tabără, jocuri de cărţi şi mimă. senzaţia de libertate şi de "viaţa-i simplă şi mişto".



joy williams - speaking a dead language. încă o piesă de ascultat când eşti tu, faţă în faţă cu tine însăţi. o senzaţie de nesiguranţă, pesimism. stare dulce-amăruie. te gândeşti cu bucurie la trecutul frumos, dar suspini când îţi imaginezi viitorul cenuşiu... 






grimes - genesis. piesa asta îmi dă o senzaţie ciudată, nedefinită. o stare de bine, dar în acelaşi timp de nelinişte, de dorinţă neîmplinită. aş asculta-o sigur pe malul unei mări foarte, foarte agitată.

jeudi 18 octobre 2012

încă un tren...

îmi place la nebunie să merg cu trenul... probabil e unul din motivele pentru care vin acasă aşa de des şi nu aleg microbuzul, care mi se pare o cutie insuportabila în care oamenii stau ca sardinele.
îmi place sa călătoresc cu trenul pentru că îmi dă timp... timp să citesc o carte pe care o ţineam de mult pe noptieră fără să mă ating de ea, timp să ascult muzică şi melodii pe care nu le-am mai auzit de ani buni şi care-mi sparg, brusc, cutia de amintiri în mii de bucăţele, cu oameni diferiţi şi locuri diferite şi senzaţii polare.
îmi place să merg cu trenul pentru că îmi dă liniştea necesară reîntâlnirii cu mine însami. mă gândesc mai mult la faptele mele, la gesturile mele, la întâmplările de peste timp şi îmi fac singură un proces de conştiinţă, fără ca nimeni să-mi distragă atenţia... pentru că,după mai multe întâmplări cu alţi călători gălăgioşi - plozi needucaţi, bătrânei dornici de polemici pe teme politice sau fătuci care aproape fac sex prin telefon cu "iubi" într-un spaţiu public, vagonul deschis cu zeci de călători în el, am decis să-mi iau căşti şi să mă prăbuşesc în braţele muzicii mele dragi, pe care nu apuc s-o ascult zi de zi, decât în călătoriile mele scurte prin oraş.
îmi plac cele şase ore şi ceva de călătorie cu trenul pentru că pot să observ multe lucruri... chipurile diverse ale călătorilor, ce cărţi mai citesc unii dintre ei, ce ziare de scandal ţin în mână, cu titluri care mai de care mai vulgare, nepotrivite vârstei unora dintre ei, cum cade lumina soarelui pe o mână sau un picior sau pe ridurile unui bătrân care călătoreşte singur şi mă umple de tristeţe când nu e aşteptat de nimeni în gară... da, mă interesează foarte tare să văd cum e întâmpinat cel care coboară şi încep să-mi fac tot felul de scenarii în cap (o fi soţul ei sau amantul? o fi studentă şi o aşteaptă părinţii cu mult dor? o fi o mamă care vine din străinătate să-şi revadă copilul? sau fiul care a venit să-şi înmormânteze unul din părinţi?).
se mai întâmplă să-mi fac şi prieteni de conversaţie, iar unul pe care n-am să-l uit prea curând este o femeie de vreo 60+ ani, care mersese la un control medical în Bucureşti şi, totodată, să-i aprindă o lumânare soţului îngropat la Bellu. era o femeie pedantă, cu multe bijuterii de bun gust, elegantă, care deşi nu are copii sau nepoţi, se lăuda cu o viaţă fascinantă şi plină de lux (pe vremea lui Ceauşescu)...şi, culmea, extrem de modernă - mi-a spus că are laptop, cabină de duş cu hidromasaj şi radio, se uită la Doctor House dar nu îi place Grey's Anatomy. sunt sigură că nu aş fi întâlnit-o vreodată în alt loc decât vagonul acela din trenul Bucureşti Nord - Piatra Neamţ.
totodată, călătoria cu trenul poate să te umple de tristeţe... când pleci de acasă şi laşi gara frumoasă şi blocurile de patru etaje şi pădurea şi Bistriţa şi cartierul tău în urmă, când vezi gările pustii din localităţile în care nu opreşte niciun tren, când vezi terenurile uscate, când vezi doi îndrăgostiţi care se îmbrăţişează înainte ca unul din ei să plece la sute de kilometri, când vezi bătrâni cu rezultate de la RMN sau tomograf în mână sau femei cu peruci şi cu cearcăne maro şi îţi dai seama de unde vin şi ce boli pot ascunde, când vezi căţei mici pe câmpuri întinse, fără să aibă măcar un copac sub care să se adăpostească, când vezi clădiri sau fabrici prospere altă dată cu geamuri sparte şi fără uşi, în paragină, sau când cineva primeşte un telefon şi se schimbă la faţă sau îi dau lacrimile. am păţit-o eu, acum 2 ani şi ceva, când într-o conversaţie de câteva secunde mi s-a spus că o colegă dragă a murit. a fost cea mai tristă călătorie cu trenul pe care mi-o amintesc.  după ea, a fost călătoria de după înmormântarea bunicului meu, sau călătoria spre Piatra unde o altă persoană dragă murise. cea mai mare tristeţe se leagă de moarte, ca de obicei...