gânduri random
gustul cafelei după ce te-ai spălat pe dinți
înțepăturile în stomac pe care le simt când mi-e foame
covrigelul cu vișine de la luca
aluat lipit de stomac gol
melodii portugheze în căști și liceeni zgomotoși
singurătatea preț de-o țigară pe balcon
nenea șofer de la ratb care mi-a deschis azi ușa, deși plecase din stație
pisicile care mă așteaptă la ușă
pisicii mei care dorm lipiți unul de cealaltă
gât înfofolit cu eșarfă groasă și senzația de căldură după ce mergi prin ploaie
mersul prin ploaie și alunecatul pe frunzele de pe asfalt
mâini reci
nerăbdarea de a-mi prinde părul într-o codiță amărâtă
gust de sirop de tuse
poftă de coca cola.
jeudi 1 novembre 2012
dimanche 28 octobre 2012
clasic-modern
prima oară am auzit de André Rieu prin liceu, când tata a adus vreo 3-4 dvd-uri cu concerte live de-ale lui, prin locuri cât mai diverse din lumea asta mare.
reacția mea a fost (sceptică): „ce cântă?”
taică-miu: „în mare muzică simfonică, dar și altele.”
eu (incultă, ignorantă, ghiolbancă... hai, să vă aud): „muzică simfonică? n-am chef s-ascult din-aia acum. trebuie o anumită stare/ un anumit context etc...”
taică-miu: „ai să vezi că e diferit de tot ce-ai mai auzit/văzut până acum!”
eu: „bine, dar sper să fie al naibii de bun ca să nu-mi fi pierdut timpul aiurea.” (vă dați seama ce prețios era timpul meu de liceană amețită)
și da, a fost al naibii de bun. :) bineînțeles, mă așteptam să mă ia somnul, să mă gândesc „cât mai durează piesa asta?” și, evident, să nu-mi transmită mare lucru, cum se întâmplă (din păcate) cu multe orchestre simfonice.
da, a fost diferit. la concertele lui lumea se bucură, se poate ridica în picioare pe hungarian dance și poate să aplaude în ritmul valsului dunării albastre. la concertele lui poți să te-mbraci în blugi și nu să-ți cauți cu 3 ore înainte hainele elegante de la naftalină. unii spectatori dansează, alții bat din picioare, dau din cap, din mâini, sau chiar beau o bere (dacă e concert în aer liber)... tot ce-nseamnă libertate de expresie.
la urma urmei, nu asta e misiunea sfântă a muzicii? să ne bucure, să ne dea senzația de libertate, o stare de bine, de comfort interior.
poate de asta nu mulți tineri sunt atrași de orchestre, de muzica simfonică, de compozitori clasici... pentru că există senzația de încorsetare, atunci când intri într-o sală de concerte, pentru că nu trebuie să scoți vreun sunet și trebuie să te prefaci interesat, deși te ia somnul din cauza lipsei de interacțiune a celor din orchestră cu tine, ca spectator ce trebuie să fii captat. țin minte că în liceu, profa de muzică ne-a dus la teatru, la un oarecare concert simfonic, iar un coleg a aplaudat aiurea, pentru că nu se terminase întreaga melodie, ci doar o parte (și nu se aplaudă între parți). nu vreau să vă zic ce stânjenitor a fost, pentru că evident toată lumea s-a luat după el și a început să aplaude fix când urma să-nceapă partea următoare din piesă. și ce scandal-monstru ne-a făcut profa la liceu... deh: „liceeni inculți, maneliști, microbiști, semințari” și alte alea... dar de ce, dom'le, să fiu făcut incult/manelist etc dacă îmi vine să aplaud fix la o anumită parte din bolero-ul lui Ravel, sau că-mi vine să scot un „yeaaah!” fix când vioara atinge o notă înaltă la nuștiuce simfonie?
muzica trebuie să-ți dea posibilitatea să te exteriorizezi, să-ți eliberezi emoțiile și sentimentele...să aplauzi fix când îți vine, nu să-ți fie frică să nu se uite cucoana cu sarmale în cap la tine ca și cum ai fi încălcat a 10-a poruncă.
deci, de-aia îmi place așa mult André Rieu: în primul rând, pentru că el însuși, ca artist, se bucură când cântă, orchestra lui e dezghețată și colorată și haioasă (dar, peste toate astea, sunt profesioniști), dar, mai ales, pentru că el bucură spectatorul, îl atrage, îl implică în spectacol, se arată interesat de bunăstarea și relaxarea omului căruia îi cântă... și-mi mai place pentru că scoate ce-i mai bun din „clasic” și îi toarnă un strop de modern, un artificiu, un zâmbet, astfel încât Strauss sau Brahms sau Ravel să nu ți se mai pară niște monștri sacri de mult îngropați, uitați și inabordabili.
Rieu face muzica simfonică să fie fresh, cool și mișto (cred că dacă ar citi profa de muzică alăturarea acestor termeni, s-ar intriga toată).
nu mă pot abține să n-o pun și pe asta, pentru că puștiul ăsta, Akim Camara, este...fără cuvinte:
și ultima, mai „excentrică”, la care s-ar zbârli frezele cucoanelor ce merg la concerte simfonice din pur snobism :))) :
vendredi 26 octobre 2012
jeudi 25 octobre 2012
dragă mamă,
nu am voce și, deci, nu pot să-ți cânt.
de scris ți-am mai scris, uneori, de 8 martie. momentan sunt răcită și n-am inspirație să-ți scriu frumos, dar las melodia asta minunată să vorbească (cânte) pentru mine. că mi-e dor de tine.
o melodie cântată de o tânără româncă, poate necunoscută pentru mulți. o cheamă Adda, are piese cu versuri mișto. așa mișto că zici că-s scrise de muuult, când oamenii mai gândeau puțin înainte să scoată o melodie. când nu tastau pe laptopuri și numeau asta „muzică”. am zis să-i fac un video simplu, cu o înșiruire de poze cu mame din lumea-ntreagă, pe care nu le cunosc și cărora nu le știu povestea.
o melodie pentru toate mamele. mai înalte sau mai scunde. mai grăsune sau mai firave. cu mai multe sau mai puține riduri. cu alunițe sau fără alunițe. mai guralive sau mai discrete. mai sărace sau mai bogate. mai zâmbitoare sau mai severe. mai cochete sau mai simple. cu pielea mai albă sau mai neagră. dar toate frumoase. pentru că-s mame și, cred eu, ăsta-i unul din cele mai cele lucruri din lume.
o melodie pentru mamele noastre, care vor rămâne mereu tinere și prietenele noastre și ne vor lăsa mereu să le plângem pe umeri. cele mai răbdătoare și de încredere ființe de pe pământ.
deci, mamă (o vedeți în prima poză din video), sper să-ți placă. îți dau link-ul mâine, când ne conversăm pe mess.
mercredi 24 octobre 2012
minuturi de toamnă
bucureștiul toamna e cel mai frumos.
iubesc planta aia care se agață de garduri și e verde vara și toamna se înroșește, ca și cum s-ar da cu pudră în obraji.
oamenii urbani sunt într-o continuă luptă cu timpul.
senzația aia de căldură și relaxare și pufoșenie când poți să dormi mai mult decât cel care se ridică în pat înaintea ta.
s-a făcut frig și în bucurești. încep zilele ploioase și melancoliile și ceaiurile în puburi înecate în fum de țigară.
să ai mâinile reci și să-ți cumperi covrigi calzi.
am o plăcere nebună să mângâi orice cățel sau pisică ce-mi iese în cale.
am hotărât: nu mai cedez locul în autobuz decât cu două condiții: persoana să-și valideze cardul de călătorie (cum am făcut și eu, deci, să fim egali, zic) și să fie un călător vârstnic/gravidă/bolnav vizibil.
azi, am văzut din autobuz un cuplu mișto cu copil (exact cum mi-ar plăcea să fiu și eu peste vreo 9-10-15 ani), iar pantalonii ei cu imprimeu geometric alb-negru mi-au rămas pe retină.
tot din autobuz, am zărit la Romană o tanti pensionară care dădea un interviu unei dudui de la antena 1. vorbea pătimaș (îmi dădeam seama din gesturi și mimică, nu știu ce povestea), iar apoi am urmărit-o cu privirea și era tare, tare bucuroasă, mergea țanțoșă și părea că lumea-i doar a ei. probabil evenimentul anului pentru ea.
au început reclamele cu moș crăciuni și colinde și suntem doar la sfârșitul lui octombrie. ăștia chiar vor să-nnebunesc de pe-acum de la dorul de acasă?
să-nceapă în căști melodia ta preferată și fix atunci să privești o frunză în cădere.
mi se pare că 70% din pisicile de pe stradă seamănă cu pisica mea tărcată (ce cuvânt dubios, nu?).
** pisicile din București stau numai pe lângă case și clădiri vechi și minunate.
deși nu scriu nimic în notebook-ul meu cu Matrioșkă, îl port mereu cu mine. de drag. și pentru c-a costat mult (după criteriile mele de student econom). dar a meritat.
merg în weekend la Muzeul Satului, la Târgul de Sfântul Dumitru. poa' să plouă, poa' să ningă, eu vreau turtă dulce în formă de căsuță/căluț/steluță și alte bunătăți de care nu mai scriu, că mi-e foame.
dacă ochii mei ar fi aparate de fotografiat, aș developa zilnic cele mai frumoase filme... cu frunze, cu galben, roșu, verde, cu parc Herăstrău și lac în spatele blocului, cu oameni la semafor, portrete în autobuz, portrete de șoferi plictisiți și fumând, cu pisici și case vechi.
am un crush, de toamnă. nu știu dacă vă uitați la „vocea româniei”, dar eu mă uit și băiatul ăsta e senzație și mi-a dat o nouă obsesie muzicală: love is all around...
chiar așa: toamna, dragostea-i peste tot. sub frunzele galbene din Herăstrău, mergea un băiat frezat, cu eșarfă și geacă de piele și avea în mână un trandafir roșu (true story).
iubesc planta aia care se agață de garduri și e verde vara și toamna se înroșește, ca și cum s-ar da cu pudră în obraji.
oamenii urbani sunt într-o continuă luptă cu timpul.
senzația aia de căldură și relaxare și pufoșenie când poți să dormi mai mult decât cel care se ridică în pat înaintea ta.
s-a făcut frig și în bucurești. încep zilele ploioase și melancoliile și ceaiurile în puburi înecate în fum de țigară.
să ai mâinile reci și să-ți cumperi covrigi calzi.
am o plăcere nebună să mângâi orice cățel sau pisică ce-mi iese în cale.
am hotărât: nu mai cedez locul în autobuz decât cu două condiții: persoana să-și valideze cardul de călătorie (cum am făcut și eu, deci, să fim egali, zic) și să fie un călător vârstnic/gravidă/bolnav vizibil.
azi, am văzut din autobuz un cuplu mișto cu copil (exact cum mi-ar plăcea să fiu și eu peste vreo 9-10-15 ani), iar pantalonii ei cu imprimeu geometric alb-negru mi-au rămas pe retină.
tot din autobuz, am zărit la Romană o tanti pensionară care dădea un interviu unei dudui de la antena 1. vorbea pătimaș (îmi dădeam seama din gesturi și mimică, nu știu ce povestea), iar apoi am urmărit-o cu privirea și era tare, tare bucuroasă, mergea țanțoșă și părea că lumea-i doar a ei. probabil evenimentul anului pentru ea.
au început reclamele cu moș crăciuni și colinde și suntem doar la sfârșitul lui octombrie. ăștia chiar vor să-nnebunesc de pe-acum de la dorul de acasă?
să-nceapă în căști melodia ta preferată și fix atunci să privești o frunză în cădere.
mi se pare că 70% din pisicile de pe stradă seamănă cu pisica mea tărcată (ce cuvânt dubios, nu?).
** pisicile din București stau numai pe lângă case și clădiri vechi și minunate.
deși nu scriu nimic în notebook-ul meu cu Matrioșkă, îl port mereu cu mine. de drag. și pentru c-a costat mult (după criteriile mele de student econom). dar a meritat.
merg în weekend la Muzeul Satului, la Târgul de Sfântul Dumitru. poa' să plouă, poa' să ningă, eu vreau turtă dulce în formă de căsuță/căluț/steluță și alte bunătăți de care nu mai scriu, că mi-e foame.
dacă ochii mei ar fi aparate de fotografiat, aș developa zilnic cele mai frumoase filme... cu frunze, cu galben, roșu, verde, cu parc Herăstrău și lac în spatele blocului, cu oameni la semafor, portrete în autobuz, portrete de șoferi plictisiți și fumând, cu pisici și case vechi.
am un crush, de toamnă. nu știu dacă vă uitați la „vocea româniei”, dar eu mă uit și băiatul ăsta e senzație și mi-a dat o nouă obsesie muzicală: love is all around...
chiar așa: toamna, dragostea-i peste tot. sub frunzele galbene din Herăstrău, mergea un băiat frezat, cu eșarfă și geacă de piele și avea în mână un trandafir roșu (true story).
Inscription à :
Articles (Atom)
