vendredi 27 février 2009

expiră-inspiră.




"Naşte-mă!" din cuvinte
şi înghite-mă cu toată seva
sensurilor tale, întrupate
în îmbrăţişări de silabe.
Pe mine, naşte-mă
şi redă-mă în propoziţii
diluate în lacrimile poetului profet.
Genunchiul leagă-mi-l
de rima morţii uitării căldurii
morfemelor prăfuite de degetele
cărţii celei dintâi.
Mă-nchin ochilor rasariti
printre rânduri şi icoana
ritmului ventricular mă urmăreşte
pe calea devenirii.
O operă varsă peste ceruri,
iadul urcă în rai
şi poeziile sunt sfinţi cu părul
aurit de Soare;
iarba creşte de sus în jos
iar morţii beau cafea recitând
din Bacovia, tropăind ca stropii de ploaie
pe un gramofon.
Naşte-mă din distihuri
şi desparte-mi trupul în silabe moi,
poezie rupe din mine
şi cântă-mi despre întuneric şi mucegai.
Respirări
şoapte
clipe
secvenţe
catren
vers
grafem
Naşte-mă şi după moarte
pune punct şi virgulă.
E poezia expirată - inspirată
din noi.






mercredi 18 février 2009

stick with me baby.

everybody's been talkin', they say our love wasn't real,
that it would soon be over, that's not the way that I feel..
but I don't worry, honey, let them say what they may,
come on and stick with me, baby;
we'll find a way..
yes, we will find a way...








mardi 10 février 2009

aniversam 3 ani.


NOI DOI
3 ani.


o electrocardiogramă lungă de 3 ani

tinzând spre infinit.
am buzele uscate de dor, un ochi plin de lacrimi
şi o venă zbătându-mi-se pe pernă, căutându-te
în atâtea mii de nopţi.
o îmbrăţişare strânsă cu o forţă
mai mică sau egală cu 3 ani.
şi coapse şi văi şi ape şi fire de păr şi ecrane
de aparat foto aburit de sărutări
şi iarnă şi fulgi şi bistriţa şi mâini reci
încălzite sub urechi fierbinţi sub flacăra unui
ţipăt de august.
îţi spuneam stai lângă mine
hai să punem lumea la cale
dar îţi tremura o lacrimă pe obraz
îţi mai crestam bucăţi din carne,
mi le-nfăşuram în jurul gleznelor.
apoi mi-ai povestit cum că nu-ţi place
eminescu şi m-ai întrebat dacă sunt stea.
ţi-am dăruit făptura în plicuri aspre
tu mi-ai dăruit o şuviţă de păr;
o mângâiam şi 3 ani îmi făceau cu mâna
pe la geamuri.
ne-am iubit varaiarnaprimăvaratoamna
dar mai ales vara
când ne mutam la mare, pe prosoape colorate,
atunci am mestecat sare
şi şoapte şi mâini tremurânde şi ochi închişi
la răsărit, te izbeai de valuri şi te culegeam
ca pe scoici.
unde-icămaşameadenoapte
şi dantela mea creştea pe marginea
unui vis movuliu, pe cearcănul tău.
o secundă cât un bagaj făcut
o lacrimă cât un bilet dus
un geamăt cât un val spart
o venă cât un zâmbet
un cuvânt cât un fulg topit
o geană cât un soare
o bătaie de inimă cât un deget pocnit
o bucată de suflet cât un acord de chitară
o respirare cât o primăvară
un dor cât un răsărit
o-mbratisare cât un cerc de apă
o căldură cât o zgârietură
un morfem zdrobit de poezia trupului tău
la fiecare 3 ani,
teiubesc-uri lipite ca două jumătăţi de inimă
şi sărutări de noaptebună,
tinzând spre infinit.




(10 februarie 2009)







lundi 9 février 2009

we're all gonna die.

nu imi place sa scriu despre moarte. desi ma gandesc de multe ori la asta. si visez (de fapt, e impropriu spus 'visez', sunt cosmaruri reci si putrezite) de multe ori morti, inmormantari, sicrie, maini galbejite, oameni plangand, imbracati in negru. ma gandesc de multe ori la moarte fiindca moartea face parte din noi; aici sunt de acord cu blaga, care considera ca noi, prin nastere, murim. tin minte ca eram foarte mica si purtam rochite pe care le murdaream de glod, vedeam oameni imbracati in alb urcand cu niste obiecte lungi, ca niste paturi subtiri, apoi coborau cu cineva care dormea acolo si era bagat intr-o masina. locuiam intr-un bloc in care moartea urca, lunar, cu liftul, isi alegea un etaj la intamplare. mai tin minte ca auzeam tot timpul "a murit vecinul de la 4" sau "a murit mama lui o.", dar nu stiam foarte bine la ce se refereau. mi s-a facut prima oara frica de moarte atunci cand copiii de la bloc mi-au spus ca "moartea" era cineva imbracat in negru si alb, cu fata acoperita cu un voal negru, care te prinde de picioare in somn. apoi bunica m-a cautat intr-o zi prin spatele blocului, unde ma ascundeam, ca sa mergem s-o vedem pe tanti mihaela dormind. si m-am trezit, tinuta strans de maini, in fata unei cutii de lemn urcata pe o masa, in care zacea o femeie acoperita de flori si bani. nu stiam cum sa reactionez si priveam lumea din jur, care beau vin rosu. am inceput sa plang ca vreau inapoi la joaca. ma tot intrebam de ce se aseaza un material negru deasupra usii unde dormea tanti mihaela dar fugeam repede pe langa usa, fiindca vedeam mereu o lumanare arzand, simteam o strangere in spate si ma gandeam ca moartea e acolo si va trece, intr-o zi, si pe la mine. ochii vineti,inchisi ai mihaelei si lacrimile oanei imi apareau in gand inainte sa adorm. atunci mi-am dat seama ca moartea inseamna lacrimi, negru si durere.
moartea a trecut pe la mine anul trecut, cand l-a prins pe bunica-miu de picioare in somn. de data asta, nu mai purtam rochite, eram acoperita in negru, o tineam pe mama de brat si ma uitam la mainile de ceara ce tineau o cruce in mana. bunica-mea plangea si ii spunea sa se trezeasca, pentru c-am venit eu sa-l vad. m-am infiorat si mi-a fost mai frica asa cum nu mi-a fost in 18 ani de viata. am simtit aceeasi strangere si incordare in spate, am simtit din nou ca moartea e acolo. zilele trecute am constientizat din nou ca moartea poate sa te prinda de picioare si daca ai un minut de viata, si daca ai 18 ani, si daca ai 26 de ani, si daca ai 47 sau poate 81. am plans intr-un mod isteric, cu lacrimi mai fierbinti decat oricand, de parca m-ar fi anuntat cineva ca voi muri peste 5 minute. eu sau cineva drag mie. ma gandeam atunci ca viata este doar o secunda pe ceasul mortii. moartea invinge intotdeauna. viata este acum, cand scriu randurile astea, dar moartea o poate calca in picioare peste 60 de secunde. si-atunci, ma intreb eu, cu mult mai multa rationalitate decat atunci cand eu vroiam sa ma joc cand altii jeleau o moarta, de ce sa plangem cand cineva moare? de ce sa nu ne gandim ca fiecare primim libertatea de a trai, de a alege modalitatea in care ne croim firul vietii, de ce sa nu ne bucuram ca acum traim, ca poate chiar merita sa traim, chiar daca ne dorim, intotdeauna, mai mult, altceva, ceva mai bun? asta e viata noastra, chiar cred ca fiecare primeste ceea ce merita, fiecare si-a ales drumul pe care merge si care il va duce, intr-un final, la moarte. asta, cred eu, e mai important decat orice gand indreptat spre moarte si venirea ei: sa pretuim viata acum, sa avem constiinta existentei noastre, sa alungam frica de moarte, pentru ca trebuie sa ne resemnam ca drumul vietii are sens unic, iar la capatul drumului ne asteapta doar moartea, intotdeauna cu mainile reci pentru a ne prinde de picioare. pana la urma, fobia mea nu se refera la moarte, la procesul, evenimentul in sine, ci la tot ceea ce deriva din ea: oameni cu chipurile negre de durere, lacrimi, sicrie, oglinzi acoperite, lumanari, cruci de ceara, maini galbene, coroane cu flori artificiale, priveghi, cimitire...negru.
as incheia cu expresia care, spun eu, rezuma randurile astea... carpe diem! si o melodie care primeste parca moartea cu zambete, fluieraturi si aplauze.




mardi 3 février 2009