intrucat nu dispun nici de o sora mai mica, nici de un animal mare de plus, nici de vreun sac de box si cum nici cainele meu nu e in zona, am decis sa ma "razbun" intr-o pagina din povestea de pe blogul meu, caci un om normal fara momente de nervi si de nebunie, nu e om normal. si cred ca teza mea este mult mai inteligibila decat orice mit idiot al pesterii si decat cosmogonia din luceafarul. nu-mi pot inchipui cum sunt eu alcatuita, de sunt capabila sa trec de la bucuria si linistea cea mai mare la o nesiguranta si o suparare imensa, pe mine, pe altii, sa fiu mancata, pe bucatele, de ganduri si de scenarii dramatice, cum pot sa simt nevoia de o gura de aer singurateca atunci cand viata mea curgea intr-un orgasm intens. nu inteleg nici de ce visez in ultimele zile copii nou-nascuti, cica poarta ghinion si ma tot intreb cand si daca o sa se concretizeze cumva asta. daca e ceva sa ma enerveze enorm, in reactiile mele fizice, pe langa senzatia pe care o ai cand fumezi vara, pe o caldura de 30 de grade, senzatia de nod in gat si de usturime de nas cand incerc sa ma abtin sa nu plang. plang destul de rar, dar atunci cand plang o fac cu spasme si cu buze tremurande, strangand perna cu dintii, ca sa nu scot zgomote. imi amintesc cum spunea andreea ca e greu sa plangi... si cum iubirea e doar o galeata murdara de var... cel mai bine e sa plangi pe yann tiersen, vara, cu coapsele infrigurate, cu cearsaful acoperindu-ti fata, fiindu-ti prea greu sa-ti misti corpul ca sa-l dai la o parte sau doar pentru ca nu vrei asta. asa cred ca simt eu acum, imi simt inima zgariata din loc in loc, dar mi-e aproape imposibil sa suflu peste rani, sa nu mai usture, cum faceam cand jucam fotbal in fata blocului si-mi zgariam genunchii, rupandu-mi si pantalonii si fiind inchisa apoi in baie, cu multa iubire si afectiune, unde tipam pana raguseam, de venea vecinul de la 3 la usa bunica-mii. as vrea sa fiu acum in baia aia odioasa, in care mi se scoteau si dintii, in care eram si tunsa "periuta" din cand in cand, in care ma spalam de sangele din coate sau de pe genunchi, in care ma ascundeam de taica-miu pentru ca mi-era frica de mustata lui, in care plangeam si urlam dupa mama, sa vina inapoi, as vrea sa tip si sa plang acum pana ragusesc si pana mi se-nrosesc ochii. cel mai oribil sentiment este incertitudinea, nesiguranta, nelinistea. parca treci mai usor peste un lucru dureros si cert decat peste ceva ce e proiectat doar de imaginatia ta usor pesimista.
probabil e depresia din 6 in 6 luni, ori s-au adunat prea multe si prea complicate pe capul meu, ori mi-e frica de viitor, ori mi-e frica de singuratate, ori mi-e frica de sfarsit, ori sunt doar dezorientata si lipsita de vitamine, ori mi-e dor de Soare si de fumat tigari scarboase pe cozla, de uitat la copii si hipnotizat cu zambete.. sau doar sunt adevarate cuvintele acelea frumoase ale lui Mircea Eliade, care imi dau parca intotdeauna un imbold spre a crede ca ma intersectez, totusi, in cateva puncte, cu realitatea:
În dragoste nicio certitudine nu e definitivă... Lucrul acela elementar - sentimentul că eşti iubit - trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi extaz.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire