samedi 18 avril 2009
roşu.
Răstignit pe nepăsare şi dispreţ
O lacrimă smulgeai cerului
Sângele curgea din pământ,
Urlând un ultim cuvânt spre iertarea trădării.
Raze de soare îţi mângâiau pielea
O privire senină alungând moartea
Sopteai creatorului cu buzele uscate
Un nor îneca păcate spânzurate de crengi.
Roşie-ţi carnea zvâcnea neîmblânzită
O inimă de mamă te strângea în braţe
Sonet al despărţirii de copilul sfânt
Uscat zăcea în palme sânge nevinovat.
Râu de apă dulce din coasta-ţi sfâşiată
Om spălând cu moartea-i o greşeală
Suflet vibrând aşteptând lumina,
Ultima undă de lumină spre eternitate.
jeudi 16 avril 2009
Frida Kahlo.




am vazut aseara filmul "Frida", inspirat din biografia minunatei artiste mexicane. nu m-a mai impresionat, de mult, o poveste de viata in felul asta. boema, melancolica, incitanta, nebuna, vulgara pe alocuri, dezorientata, dar, mai presus de toate, o poveste despre durere, care a fost laitmotivul vietii sale. o femeie adevarata, care a stiut sa traiasca la intensitate maxima, sa iubeasca, sa fie mandra sau sa accepte umilinta, totul pentru omul iubit - si mentorul sau - , trecand peste orice limite ale normalitatii. nu stiam foarte multe despre viata ei, imi aduceam aminte doar de albumul pe care ni l-a aratat, intr-o ora, profa de desen, dar, mai ales, mi-am adus aminte de un tablou la care m-am uitat minute-n sir, analizand profunzimea simbolurilor folosite intr-un amalgam de culori absolut halucinante. (primul de mai sus, "La cama volando", care reitereaza momentul in care si-a pierdut copilul si pe care l-a pictat inspirata de fetusul asezat intr-un borcan, in fata ei)
fiecare tablou ascunde un moment al vietii ei, este o bucata din ea, si poate de aceea am apropiat-o de sufletul meu, oricat de putine cunostinte as avea in materie de pictura. sentimentele, emotiile, trairile umane vor avea intotdeauna un ecou puternic catre privitor, lasand in urma orice detaliu "tehnic".
cat mi-ar placea sa am si eu o "Casa albastra"... sau macar sa ajung s-o vad pe a ei (si Mexicul totodata).
"I paint self portraits because I am the person I know best." (Frida Kahlo)
lundi 6 avril 2009
zambetul de luni.
astazi scriu despre Camelia, care mi-e colega de clasa si vrea sa fie fata de zece, la pro cinema. pentru asta, are nevoie de multe voturi, in saptamana aceasta, cate unul pe zi. asa ca, va rog, in numele ei, sa-i vizionati filmuletul de prezentare si s-o votati aici daca vedeti postul asta, dureaza mai putin de un minut...
de ce sa nu ajutam, cu un gest mic, la implinirea oricarui vis? eu cred in zambete sincere, in vise, in oameni frumosi prin naturalete si simplitate. si mai cred in esentele tari care stau in sticlute mici; un talent devine inutil daca nu este descoperit si construit pas cu pas. si niste poze cu Camelia, pe care m-am chinuit s-o faca sa zambeasca intr-un experiment ludic in ora de desen. ca tot n-am mai pus de mult fotografii pe blog.




(ca sa fiu si eu in rand cu politicienii autohtoni, care au inceput campania electorala de muuult, prin fel de fel de gesturi, circ ieftin si diversiuni becaliene.)
later edit: Camelia e noua Fata de 10 la pro cinema! :)
de ce sa nu ajutam, cu un gest mic, la implinirea oricarui vis? eu cred in zambete sincere, in vise, in oameni frumosi prin naturalete si simplitate. si mai cred in esentele tari care stau in sticlute mici; un talent devine inutil daca nu este descoperit si construit pas cu pas. si niste poze cu Camelia, pe care m-am chinuit s-o faca sa zambeasca intr-un experiment ludic in ora de desen. ca tot n-am mai pus de mult fotografii pe blog.




(ca sa fiu si eu in rand cu politicienii autohtoni, care au inceput campania electorala de muuult, prin fel de fel de gesturi, circ ieftin si diversiuni becaliene.)
later edit: Camelia e noua Fata de 10 la pro cinema! :)
jeudi 2 avril 2009
cărţi deschise, uşi deschise

mainile mele sunt pagini ciufulite de carte. sunt pline de vanatai, zgariate de la culesul porumbului. mama imi fulgera timpanul cu vorbe taioase, o aud ca prin vis si parca as vrea sa ma nasc din nou din burta ei acoperita de un capot murdar de pamant. auzeam ieri, pe ulita, doua fetite cu ciorapi albi vorbind despre desenele animate de la "televizor". stiam vag ce-i acela un televizor, vazusem unul la groapa de gunoi, unde mai adunam, uneori, sticle de plastic. televizorul meu este cerul, iar personajele din desene animate sunt vrabiile galagioase si ametite de vant. ma intind pe pamant si imi colorez irisul cu delicatetea lor.
mainile mele sunt pagini murdare dintr-o carte veche si ingalbenita de elena farago. ii tin minte numele pentru ca, in singurul an in care am mers la scoala, imi povestea despre un catelus schiop. am si eu un catelus lovit de masina, pe care il bandajez cu bucati din manecile mele. dar eu nu stiu sa scriu poezii. de fapt, am uitat si literele. imi dau seama doar ca pe tablita locului intunecos si umed de unde il iau pe tata in fiecare seara scrie "BAR". tata are mainile groase si barba murdara de vapori de alcool; ma chinuiesc sa-l car pe umerii mei dezgoliti si sa nu cadem in sant, pentru ca stiu ca vanataile de pe bratele mele aspre se vor innegri din ce in ce mai tare.
mainile mele sunt spalate de ploaie si literele paginilor se amesteca la fel ca bucatile de morcov din ciorba fara gust. ma mai ascund, uneori, in spatele sobei, ca sa nu fiu impinsa si urcata in caruta. urasc mamaliga pentru ca urasc porumbul. urasc porumbul pentru ca urasc sa-mi pocneasca oasele si sa-mi amorteasca mainile. urasc pamantul ce-mi intra sub unghii si-mi urasc neputinta. nu stiu cui sa-i mai aduc blesteme pentru ca exist in cercul asta metalic si ruginit. cui sa-i cer socoteala pentru toate bataile, injuraturile, firele de par smulse? de ce nu pot sa am si eu ciorapi albi si parul pieptanat? de ce nu am voie la scoala, unde mi-a placut, desi radeau unii de mine pentru ca aveam uniforma rupta? imi placea la scoala pentru ca literele nu mai miroseau a fan, poeziile nu erau murdare de glod, abecedarul avea si poze cu trandafiri si portocale si animale cu forme ciudate in mintea mea, iar doamna invatatoare era singurul om mare pe care il vedeam zambind intr-o zi.
mainile mele sunt pagini de carte clatite intr-un lighean cu Soare inmugurit, de primavara. imi place cand ma incalzesc pe camp, unde Soarele danseaza cu mugurii de polen. imi placea cand spuneam "ana are mere" si mi-as fi dorit sa mananc si eu mere dulci, fara viermi. imi place sa privesc pustii de varsta mea carandu-si ghiozdanele grele in spate, intrebandu-ma ce comori, jocuri si culori se ascund acolo. mi-ar placea sa vad si eu lumea mai colorata decat hainele gri si scamoase ale parintilor mei, decat scutecele fratilor mei, decat peretii scrijeliti si mucegaiti. vreau sa-i invat pe fratii mei mai mici singura poezie pe care o stiu, despre catelusul schiop. visez uneori ca sunt fericita, ca adorm in liniste si ma trezesc pentru a pleca la scoala, cu fetitele care au ciorapi albi.
mainile mele sunt stropite de regrete, rugi, blesteme, descantece, nepasare, ignoranta, slabiciuni, respirari, spasme, lacrimi, movuliu, alcool, mocirla, fiecare cuvant e o pagina din povestea vietii mele. o pagina e marea pe care am vazut-o intr-o carte postala, cealalta pagina este cerul involburat cu nori. imi intind mainile ca sa-mi fac cruce cu pamantul si furtuna, mi-e frica de intuneric dar nimeni nu ma imbratiseaza.
mai naste-ma o data, mama!
(Campania globală pentru Educaţie "Cărţi deschise, uşi deschise")
lundi 30 mars 2009
momentul meu de nervi.
intrucat nu dispun nici de o sora mai mica, nici de un animal mare de plus, nici de vreun sac de box si cum nici cainele meu nu e in zona, am decis sa ma "razbun" intr-o pagina din povestea de pe blogul meu, caci un om normal fara momente de nervi si de nebunie, nu e om normal. si cred ca teza mea este mult mai inteligibila decat orice mit idiot al pesterii si decat cosmogonia din luceafarul. nu-mi pot inchipui cum sunt eu alcatuita, de sunt capabila sa trec de la bucuria si linistea cea mai mare la o nesiguranta si o suparare imensa, pe mine, pe altii, sa fiu mancata, pe bucatele, de ganduri si de scenarii dramatice, cum pot sa simt nevoia de o gura de aer singurateca atunci cand viata mea curgea intr-un orgasm intens. nu inteleg nici de ce visez in ultimele zile copii nou-nascuti, cica poarta ghinion si ma tot intreb cand si daca o sa se concretizeze cumva asta. daca e ceva sa ma enerveze enorm, in reactiile mele fizice, pe langa senzatia pe care o ai cand fumezi vara, pe o caldura de 30 de grade, senzatia de nod in gat si de usturime de nas cand incerc sa ma abtin sa nu plang. plang destul de rar, dar atunci cand plang o fac cu spasme si cu buze tremurande, strangand perna cu dintii, ca sa nu scot zgomote. imi amintesc cum spunea andreea ca e greu sa plangi... si cum iubirea e doar o galeata murdara de var... cel mai bine e sa plangi pe yann tiersen, vara, cu coapsele infrigurate, cu cearsaful acoperindu-ti fata, fiindu-ti prea greu sa-ti misti corpul ca sa-l dai la o parte sau doar pentru ca nu vrei asta. asa cred ca simt eu acum, imi simt inima zgariata din loc in loc, dar mi-e aproape imposibil sa suflu peste rani, sa nu mai usture, cum faceam cand jucam fotbal in fata blocului si-mi zgariam genunchii, rupandu-mi si pantalonii si fiind inchisa apoi in baie, cu multa iubire si afectiune, unde tipam pana raguseam, de venea vecinul de la 3 la usa bunica-mii. as vrea sa fiu acum in baia aia odioasa, in care mi se scoteau si dintii, in care eram si tunsa "periuta" din cand in cand, in care ma spalam de sangele din coate sau de pe genunchi, in care ma ascundeam de taica-miu pentru ca mi-era frica de mustata lui, in care plangeam si urlam dupa mama, sa vina inapoi, as vrea sa tip si sa plang acum pana ragusesc si pana mi se-nrosesc ochii. cel mai oribil sentiment este incertitudinea, nesiguranta, nelinistea. parca treci mai usor peste un lucru dureros si cert decat peste ceva ce e proiectat doar de imaginatia ta usor pesimista.
probabil e depresia din 6 in 6 luni, ori s-au adunat prea multe si prea complicate pe capul meu, ori mi-e frica de viitor, ori mi-e frica de singuratate, ori mi-e frica de sfarsit, ori sunt doar dezorientata si lipsita de vitamine, ori mi-e dor de Soare si de fumat tigari scarboase pe cozla, de uitat la copii si hipnotizat cu zambete.. sau doar sunt adevarate cuvintele acelea frumoase ale lui Mircea Eliade, care imi dau parca intotdeauna un imbold spre a crede ca ma intersectez, totusi, in cateva puncte, cu realitatea:
În dragoste nicio certitudine nu e definitivă... Lucrul acela elementar - sentimentul că eşti iubit - trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi extaz.
Inscription à :
Articles (Atom)